Azi am fost la shopping.
*
– N-am!
– Cum adică n-ai?
– Am, dar dacă o dau, mi-o strică ăștia!
Recunoașteți, desigur, formula de mai sus. Meseriașul român nu împrumută colegilor sculele insituției. Și le asumă. Devin bunuri personale.
Sunt ale lui.
*
Trebuia să se monteze pe perete o oglindă enormă. Zace acum, săraca, rezemată trist de zid, fisurată pe diagonală.
– S-a spart, doamnă.
– Înțeleg. Deși am precizat că e grea și că trebuie să fie asigurată pe spate, s-a spart. S-a supărat și s-a dat singură de pământ, a protest. Propun să îi scurtăm suferința și să o tăiem în bucăți mai mici, pentru mesele de machiaj. Știe cineva să taie oglinzi?
– Da.
– Perfect.
– N-are diamant.
– Să împrumute.
– N-are nimeni, și cine are, nu-l dă. Că cică i s-a furat.
– Aha…
*
– Dă-ne, măh, și nouă, o cheie, că nu putem desface decorul, e priponit cu șuruburi.
– N-am decât una.
– Gizăs… Auzi, dar unde e patentul meu?
– E la mine, l-am luat din greșeală.
– A. Din greșeală. În chineză se numește cleptomanie.
*
– Poți să-mi dai și mie șurubelnița electrică, să monteze copiii mai repede podeaua?
– Nu merge.
– Păi ieri mergea.
– Nu mai e bună, “mi-a” stricat-o ăia.
*
M-am enervat. Am protestat în gând.
…Așa că azi am fost la shopping. La bricolaj.
Șurubelniță electrică, diamant, chei de strâns și desfăcut piulițe…
– Alo, tată?
– Da, tată…
– Am cumpărat pentru Studio șurubelniță electrică, și nu înțeleg care dracu e “mandrina”…
– Păi de ce ai cumpărat, tată? Am, acasă, două.
– Da… De parcă mi le-ai fi dat, dacă ți le ceream…
…Și tata e meseriaș. Are casa plină de scule. Nu dă nimic.
*
Măăi… Îmi trece prin minte un gând drăcos, pe care îl priponesc în jurnal ca mărturisire păcătoasă…
Mi-ar plăcea ca mâine (hihihi!)… Să mă flutur prin ateliere, fudulă, cu sculele la teșcherea…
…Și să spun, absolut niznai:
– Am luat scule. Cine are nevoie… SĂ ÎȘI CUMPERE!
…Deci azi am fost la shopping și manifest un sentiment de zgârceală, ca fiică de meseriaș ce mă aflu… 😉
