Strivesc sub talpă o tristeţe mocnită.
*
Văd, prin fereastra biroului, copăcelul plin de muguri. Dincolo de el, e blocul cu tencuiala căzută. Arată sinistru. Părăsit.
De el îmi lipesc privirea, nu de mugurii care se alintă în vântul de primăvară.
Mi-am împrăştiat, nu ştiu cum, nu ştiu când, sufletul – în cele patru zări.
Îl chem la ordine, în jurnal, căci aici este cutia cu amintiri.
Nu vrea. Nu poate. Sau chiar nu vrea.
*
Prezentul, exceptând momentele rare de bucurie tremurătoare, este, pentru oameni, un prilej de fugă spre mâinele promiţător.
Când viitorul devine prezent, ne ascundem, nostalgici, în trecutul de care am fugit.
Amintirile capătă amprentă şi parfum.
Eu văd că azi sunt tristă şi ştiu că, peste două luni, voi spune era, încă, bine… atunci.
*
Jurnalul meu arată, azi, precum blocul acela cu tencuiala căzută.
N-am să-l vopsesc.
*
A scris, în locul meu, tristeţea cea mocnită.
Care, la auzul unei voci, a găsit o cale şi s-a eliberat.
Perfect.
Suntem două, în aşteptarea lui nimic.
why do you follow the law of the bluest eye?
Dunn’no…
Dap, cred ca e ceva in aer. Azi am mers aiurea prin oras. Aveam nevoie sa vad oameni, sa simt viata in jurul meu. Si mi-am dat seama dintr-o data ca urasc oamenii care sunt fericiti. Chiar daca e de fatada. Urasc persoanele care au scantei vesele in ochi. Ma simt de parca mi-ar baga fericirea lor pe gat in timp ce altii imi baga un cutit in ceafa. Si, da, ai dreptate, peste doua luni voi vrea si eu sa ma intorc in punctul asta…
inteleg…
in aer e o primavara oscilanta.
Nu e bine in asteptarea lui nimic.si totusi nu te cred