Jurnalul lui Manon.

Am râs cu lacrimi.

Jurnalul meu, tradus cu google, devine homeric. Nici nu trebuie să mai scriu ceva, de acum încolo.
Vreau un banc, dau translate pe Jurnalul lui Manon. Același amalgam, dar in english.

Felul în care e tradus titlul, categorisirile și motto-ul din dreapta sus, apoi articolele, în sine… demențial.

Pentru curioși, o mostră:

Manon’s Journal.
I, when I whistle, they write. (lol!)

P.S. …Writing the multiswitch … ? BETON!

Mi-a povestit…

“Stăteam acasă şi aud că îmi bate cineva, tare, în uşă.
Ignor bubuiturile, n-aştept niciun vizitator.  S-o fi rătăcit vreunul prin bloc.

…Dar omul bate în continuare, cu putere.
Mă uit pe vizor şi văd un umflat.
Deschid.
– Bună ziua, doamnă, mă scuzaţi, sunt de la partidul cutare şi vreau să vă urez Sărbători Fericite!
Şi îmi dă în mână o felicitare.
– Mulţumesc. (Zic eu, preventiv, şi dau să închid.)

După care scoate de la spate o ditamai sacoşa, plină cu chestii.
– Vă oferim şi asta.
– NU VREAU!
… Şi i-am trântit uşa-n nas. Mizerabilii, au senzaţia că pot să ne cumpere…”

…Mi-a povestit Maria.

Câţi, în locul ei, ar fi refuzat, dar, mai ales, din ce motive?

… Who am I to disagree?

Deci oh, yeaaahh…

Sunt câțiva cititori prieteni care intră zilnic în jurnal. Zilnic. De câte patru-cinci ori.
Dar eu mă învârt în jurul acelorași subiecte, stau lângă mine aceiași oameni, și nu prea am ce să povestesc…

Despre ce ați vrea voi să scriu? Spuneți-mi. Și scriu. 🙂

Îi detest pe cei care vorbesc în numele lui dumnezeu. Helău, oaie din turmă, te-a uns cel de sus mijlocitor?

Sunt, unii oamenii, credincioși la maxim. Și discreți. Acolo este forța lor. Spun de bine, fac bine, se înfrânează când țâșnește din ei meschinăria.

Sunt, alții, care îți dau lecții bubuitoare, de parcă te pironesc pe cruce.
Te întâlnești cu unul de ăsta care începe cu pildele, cu ortodoxia… te îngroapă, nu te luminează.
Îmi crește tensiunea, brusc.
Deci puiule, te calc pe cap. Eu nu sunt dusă la biserică. M-am născut cu dumnezeu în inimă și mă adresez lui, direct – fără să mă bag sub poala popii, să înșir acatiste pe hârtia în care am înghesuit fișicul de 50 de lei sau să te oblig pe tine să faci ceva pentru că așa vrea ăl de sus.

Bine înseamnă să nu fac rău – și asta nu știu dacă e legea lui dumnezeu, că nu sunt Moise, nu mi-a dat nimeni poruncile în brațe, să le împart.
E legea mea, de OM.

*

Am scris, ieri, un articol, în care vorbeam, sarcastic, despre imbecilii care își fac cruci mari la vederea bisericii și pe urmă te înjură de morții mă-tii.
Și-mi scrie unu, la comentarii, de mă… crucește.
Învăluit în cuvinte cu aură de biblie, îmi dă peste gură, că de ce mă leg de ăia din autobuz?
…Adică el, absolut intolerant, creștinul ortodox, îmi dă lecții despre toleranță… Uat dă fac?

Deci gizas! Nu mă activa, nenicule…

Nu mă activa, căci m-am înmuiat, de la un timp… Mai punctez, în jurnal, câte o impresie, pentru cei care vin aici zilnic să vadă ce mai simte Manon.
Nu prea mai simt nimic, sunt la faza în care eu, mie, îmi sunt indiferentă.
Îmi pasă, azi, că în ocean se scurge plutoniu și iod radioactiv. Mă doare-n cur de mine. Și de viitorul meu. Mă seacă-atât de mult trecutul, încât nu dau doi bani pe ce va fi cu mine mâine.
Îmi pasă de copii. De copiii altora. De viitorul lor. De părinții ăia care peste șase luni vor tremura la gândul că afară plouă cu acid iar cel mic nu se poate da în leagăn.
De asta nu mai scriu ce mă frământă zilnic. Să nu stârnesc ironii. …De fapt, nu mi-e frică dacă le stârnesc, ci de cum pot răspunde la ele.

…Și-mi aterizează, ete, în jurnal, biblia vorbitoare, ca să îmi arate degetul mijlociu pus cruce pe articolul pamflet… Ahh…

Băi, orbi ce luați numele lui dumnezeu în deșert căci nu dați, DE FAPT, niciun scuipat pe semenii voștri, vreți să vă spun eu cum e cu crucea?

E una singură, de lemn, și ți-o face ALTUL!

Înainte nu era așa.
Dar azi… Își fac unii cruci, când sunt în autobuzul care trece pe lângă o biserică, de aproape că te dărâmă.
În apropierea sărbătorilor, e jale de câte coate iei la ficați.

Înghesuiala e maximă. De sezon. Agitație. Morți, afurisenii și ce faci cucoană, mă calci?
…Iar la  prima biserică, smirna! Poc, și închinăciunea, și fața smerită!

Autobuzul se apropie de stație.
Ce faci nene, du-te dracu mai încolo, că vreau să cobor!

…A trecut biserica, a rămas și Dumnezeu în urmă… 

Sunt cam plictisitoare şi asta mă enervează.

Trecui pe aici doar ca să îmi pup cititorii pe frunte, că noutăţi n-am, sunt cu bun simţ azi, nu-i frumos să împrăştii în jurnal, la infinit, tristeţi răsuflate, atât de obosite de ele însele încât se iau la trântă, printre gânduri…

Şi mai trecui pe aici să mă-nspăimânt puţin în paranteză, ca să-mi rămână cugetarea-n litere:  Măh, japonezii ăştia chiar vor să murim cu toţii, deodată? E la mintea cocoşului că urmează alte cutremure pe-acolo, mai mari, şi bietele centrale nucleare sunt deja cu lumânarea aprinsă… De ce dracu doamne iartă-mă nu aruncă un beton pe ele mai degrabă?

… Cum spuneam, sunt plictisitoare, bleah… Unii ard în focul zvelt al primăverii, io sunt tot cu ochii pe reactoare…

Deci gizăs şi să vă ferească dumnezeu de lipsă de fluturi.

Pe voi vă pup, cu acelaşi drag,

Manon.

Zgomot rușinos

Când ies din bloc și văd nori plângăcioși mă blegesc instant – iar privirea-mi capătă aer de câine pus în lesă pentru prima dată.
Cu pașii moi și numărați, îmi dau ghes înspre autobuz ca spre eșafod.

A venit primăvara. Deci românii servesc la micul dejun trufandale verzi și lungi.
(Când scriu verzi -voi să nu citiți frunză de mentă care îți face frig în gură, ci usturoi cu ceapă.)

După ce urc în autobuz mi-aș cam ține respirația un sfert de ceas, dar nu am antrenament. Așa că mă rotesc lent în jurul propriei axe, să mai respir puțin aer curat și din cealaltă parte.
Nicio șansă. Nenea ăla miroase a arsenic, tanti aia a lucrat în trei schimburi îmbrăcată la fel, băiatul ăsta are iz de sulf.

E crâncen.

Când cobor din autobuz mă opresc lângă primul copac înflorit și inspir cu nesaț.
…Prilej cu care băiatul din fața magazinului surâde simpatic. El crede că sunt romantică și mă încurajează:
– Așaa… Dar respirați mai adânc…

Trăiesc în România. Mai adânc de atât nu cred că se poate.

Mă întâlnesc cu aia mică.
– Ce faci?, zic.
– Bine. Sunt puţin îndrăgostită.
“Puţin îndrăgostită” sună a retragere de val care anunţă un tsunami.

*
Mă sună un prieten, seara târziu.
– Ce faci, Nona?
– Mi-e ruşine să spun. Citesc. ASTA.
– Maaamăăă… Şi înţelegi ceva?
– Mi-e ruşine să spun. NU.

*
…Că tot adusei vorba… Caut pe net informaţii.
Pe site-uri străine caut, evident.
Dau click până ajung la a cincea pagină – acolo se scrie, mai nou, despre Japonia. Articolele sunt pitite.
Pe prima pagină sunt războaiele. Ni se ia faţa cu războaiele. Se luptă ăştia în draci.
…Şi mă gândesc, aşa… la beligeranţii năbădăioşi… Câtă risipă de energie şi de forţe…
N-ar fi mai simplu dacă s-ar opri şi ar aştepta ca pagina a cincea să redevină pagina întâi? Tot aia e.

*
Nu sunt blue. Doar că plouă afară peste copacii înfloriţi.