Jurnalul lui Manon.

Am făcut o socoteală sinceră. Cam câți ani aș fi economisit dacă ieșeam din relațiile amoroase când simțeam că trebuie?
Zece ani aș fi economisit. Dacă plecam la timp.

Oamenii nu pot să se despartă atunci când instinctul le cere s-o facă. N-au încredere în el.

Paradoxal.

Au nevoie de sprijin din afara relației sau de o lovitură sub centură din interiorul ei.

“Tokyo Electric Power Company began dumping more than 11,000 tons of radioactive water into the Pacific Ocean from the Fukushima Daiichi nuclear plant on Monday, mostly to make room in storage containers for increasing amounts of far more contaminated runoff.” (New York Times)

.

Stai să înțeleg bine: deci vor goli reactorul,  aruncând în ocean apă slab radioactivă, pentru a face loc apei foarte radioactive? (wtf?)

Nu e niciun pericol, să ne relaxăm. Japonezii vor construi, presupun, un gard  circular cu uluci de oțel în bucata aia de ocean, și vor modela curenții marini. Să rămână plutoniul – loco, și să nu-l guste viețuitoarele acvatice.

Well…Makes sense.

…Și când s-or umple containerele cu apa foarte radioactivă… Unde o vor arunca?

Eu sper sincer să n-o ducă pe Lună.
Ca să aibă unde migra…
…Peste 50 de ani…
…Endemicii din lanțul distrofic.

Ştii… Tipologia aceea de oameni… Ăia care nu dau doi bani pe cei din jur, dar sunt primii care te compătimesc atunci când nu e cazul… Ştii?
Te-ai intersectat cu ei? N-au nicio treabă cu tine, dar dacă află că ţi s-a-ntâmplat ceva te agasează cu ajutorul nepreţuit al sfaturilor de care nu ai absolut nicio nevoie…
…De parcă ei sunt eterni, iar tu, muscă de-o zi…

*
Mi-am scos două aluniţe de pe faţă. Nu eu, evident, ci medicul.
Am purtat plasturi câteva zile.
Oamenii, curioşi, mă întrebau ce e sub plasture. Normal.
Şi tot normal e, ca din instinct de supravieţuire, să fie un pic îngrijoraţi, cu toţii ştim că nu trebuie să scormonim chestiile de pe organism. Plus că. Atunci când vedem o bubiţă la alţii, ne gândim, invariabil, să nu ni se întâmple şi nouă.

Însă. Reacţia celor cărora le sunt absolut indiferentă e magistrală.
– Ce ai acolo?
– Nu mai am. Am avut două aluniţe.
Brusc, buzele li se ţuguie în formă de cruce, iar în ochi li se aprind două lumânări de priveghi. Vocea devine şoptită şi cavernoasă:
– Mda… Nu trebuiaaa să umbli la ele…

Deci, să ne înţelegem logic. Unu, că poţi să-ţi ţii slujbele de înmormântare pentru tine, nu trebuie să spunem chiar tot ce gândim şi doi, de ce puşca mea ai de comentat în condiţiile în care le-am scos, helooo, gata, nu le mai pot pune la loc?!

Mă seacă oamenii ăştia. Nu dau doi bani pe tine şi ţi-o dovedesc prefăcându-se că le pasă…

Aşa că.

– Ce ai sub plasture?
– N-am. Mi-am scos două aluniţe.
– Mda… N-ar fi trebuit să umbli la ele, că…
– Înţeleg. O să mor. …Ghici ce? Şi tu.

“We’re so self-important. So self-important. Everybody’s going to save something now.” – George Carlin

Saving the Planet

Magistral!

Azi urma să avem un eveniment important în şcoală.

*

Mă sună, dis de dimineaţă, o colegă de serviciu care lucrează în facultate -nu la noi, la Studio.
Are vocea moale, tânguitoare, de catastrofă.

– Alooo, Nonuţ?
– Da, puiule.
– Am să-ţi dau o veste proastă. A ars ceva la Sala Atelier, unde avem azi evenimentul.
– Ce?
– Ăăă… Mocheta.
– Care mochetă?
– Aia din sală. Cred că au fumat copiii ăştia şi a luat foc.
– Aşaa…
– Ăăă… S-a topit şi parchetul…
– Minţi, puiule.

Izbucneşte în râs şi adaugă de parcă m-aş fi panicat:

– TE-AM PĂCĂĂLIIIT!!! Azi e întâi aprilie, te-am păcăliiit!
– Nici vorbă. Dar ştii că nu-mi plac “păcălelile” de 1 aprilie.
– Te-am păcăliiit!!! Şi o să te păcălesc, azi, toată ziua!!!
– Bubu, dacă te păcălesc eu, o să treci pe medicaţie, ştii asta… (Moment în care nu mă mai pot abţine şi râd odată cu ea.)

*
Tot azi, dar pe la prânz, cu puţin înainte de eveniment… Eram la rector în birou.
Profit de faptul că este angajat într-o altă discuţie, ies pe hol şi o sun, cu o voce distrusă, fermă şi progresiv enervată:
– Bună. Sunt la domnul rector. Te rog să vii aici, ACUM, şi să repari prostiile pe care le-ai făcut. Nu vreau să îmi asum eu lucruri pe care le stricaţi voi!!!

În trei minute era teleportată în biroul rectorului, cu ochii măriţi de spaimă. Nepregătită psihic pentru un eventual perdaf.
Mă duc lângă ea şi îi şoptesc:
– Relaxează-te, e 1 aprilie, n-a luat foc nimic!

*
Evenimentul a venit, a trecut… Dar nu i-a mai ars colegei de păcăleli.
Normal!
Ea e angajata facultății de teatru.
…Eu sunt absolventa acestei facultăți. 😛
😉

Talentat, ăsta micu. Şi mă place. Mă priveşte cu ochişori de bărbat.
Azi coboram treptele, şi el, de pe coridor, în gura mare: Ce frumuseţe! Păcat de diferenţa de vârstă.

Şi de înălţime, dragule… (îi dau eu replica, în gând).

Menţionez că azi sunt drăguţă.
…Adaug în paranteză că, de intimidare, era să cad pe scări în momentul interpelării.