Jurnalul lui Manon.

(am scris o poveste-parafrază)

A fost odată, ca niciodată, un sat complet izolat de lume, pe numele lui, Arafa.
În el locuia o femeie veselă și plină de viață, despre care se spune că făcea o ciorbă nemaipomenită. Moștenise rețeta de nu se știe unde.
Vestea ciorbei minune se răspândise în toate colțurile acelui sat, drept urmare, curtea femeii era, de dimineața până seara, plină de oameni.

Era suficient să guști o lingură din acea ciorbă, și miracolul se întâmpla pe loc: cei triști deveneau veseli, cei supărați – optimiști, cei plictisiți prindeau poftă de viață.

Un singur om, din tot satul, nu participa la masa comună.
I se spunea Omul cu Trei Ochi și locuia la capătul celălalt al satului. Nu făcuse, niciodată, rău, nimănui, însă avea o fire ursuză și nesuferită. Se ferea de întâlnirile cu semenii și urmărea viața localnicilor din spatele perdelelor prăfuite.

Într-o dimineață, femeia îl strigă la poartă, ținând în mâini o strachină cu ciorbă aburindă.
Omul cu Trei Ochi ieși val-vârtej din casă, luă strachina și o trînti de pământ, gonind-o pe femeie cu vorbe grele, de ocară.
Femeia rămase stană de piatră, privindu-l. Dincolo de izbucnirea violentă, care o paralizase, nu-și putea dezlipi privirea de la fața omului, pe care trona, direct în vârful nasului, cel de-al treilea ochi.
Pleacă! Acum!!, urla bărbatul, mijind a amenințare ochiul chihlimbariu…
Fără să scoată o vorbă, femeia plecă.

…Se întoarse, însă, a doua zi. Nu mai bătu în poartă. Lăsă strachina cu ciorbă pe băncuța șubredă și se îndepărtă în grabă.
În zilele următoare, la fel.

A cincea zi, Omul cu Trei Ochi se lăsă învins de curiozitate.
Așteptă ca femeia să se îndepărteze, ieși pe furiș, luă strachina cu ciorbă și înfipse, repezit, lingura în ea.
La a treia sorbitură simți cum îl învăluie o ceață, apoi cum crește în el o ciudă îngrozitoare – pe care n-o putea, nici explica, nici controla.
Lacrimi mari, cât boabele de porumb, începură să-i curgă, ca râul, din cei trei ochi, iar el mânca hulpav, fără a se putea opri.

În acea seară, femeia își pipăi omoplatul drept, care o duruse toată ziua. Descoperi acolo o umflătură cât o prună, însă nu-i dădu atenție.

Viața, în sat, curgea pe aceleași coordonate. Oamenii umpleau la refuz curtea femeii care făcea ciorba minune, ea lăsa, zilnic, strachina aburindă la poarta Omului cu Trei Ochi.

Dar umflătura din spate creștea, creștea, până când ajunse la dimensiunea unui dovleac mare.
Ochii femeii își pierdură strălucirea de odinioară, pe fața alungită zâmbetul era șters, astfel încât oamenii, privind-o, începură să se îngrijoreze. Mâncau tăcut acum, mulțumeau și se depărtau sfioși, fără să mai tulbure aerul cu hohote de râs și voioșie.

Când, într-o zi, o ridicară din colbul drumului, leșinată de slăbiciune, sătenii deciseră ca în seara următoare să se adune la sfat.
Duseră vorba din gură în gură.

În jurul focului uriaș, se strânsese toată suflarea satului, de la cel mai mic până la cel mai bătrân.
Oamenii aruncau priviri furișe femeii cu cocoașă, care avea fața împietrită și scormonea cu bețișorul un tăciune din foc.
Nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă.
Într-un târziu, femeia ridică ochii și murmură stins: Spuneți.
Atunci, gospodarul satului își adună bruma de curaj și sparse între dinți un: …Nu suntem toți…
– Spuneți, repetă femeia, ferm.
Bărbatului i se opri vorba în gât și își strânse de mână nevasta. Aceasta se ridică și bâlbâi: Din cauza…nnoastră ai …ai ajuns…așa?

Gândurile tuturor înghețară a spaimă, ca unul. Nu se auzea decât troznetul lemnului de pe foc.

– Ne e frică să nu ne mori – spuse repezit o copilă și, iarăși, toți, respirară scurt, în același timp…
Apoi, pe nesimțite, aerul începu să se umple de șoapte timide, ieșite din piepturi, aproape simultan, după care șoaptele începură să se transforme în voci din ce în ce mai puternice. Tăcerea fu înlocuită de o larmă asurzitoare, căci toți vorbeau în același timp: vrem să știm ce ai / mai multe zile /  / spate / de ce / putem face / supărare / cum / faci bine…
Peste vacarm se auzi, bubuitoare, vocea gospodarului: De ce ți-a crescut cocoașa aia?

Toți amuțiră, la auzul cuvântului interzis, și priviră țintă la femeie. Drept răspuns, ea ridică trist din umeri.
Peste adunare coborî o liniște rece.

E ghebul iubirii neîmpărtășite… – sparse tăcerea o voce șuierătoare, pe care sătenii o cunoșteau prea bine și de care ascultau cu sfințenie.
Sprijinită în toiag și luminată umbros de flăcări, în fața lor stătea bătrâna moașă a satului, care binecuvântase, la naștere, pe fiecare dintre ei.
– …Auzisem de o asemenea întâmplare, dar n-am crezut că voi trăi să o văd cu ochii mei. Vocea bătrânei suna amar.
– Ce putem face noi? Îndrăzni, timid, o nevastă.
– Nimic. Rugați-vă pentru ea.

La un semn nevăzut, sătenii se ridicară și o porniră către case, cu pași domoli dar cu sufletul plin de nerăbdare pentru momentul în care vor îngenunchia în fața icoanei și îl vor îmbuna pe Dumnezeu.

Ultima care plecă fu femeia cu cocoașă.
Împovărată de greutatea ghebului, își spuse că ar fi bine să taie drumul către sat, prin cimitir, ca să nu fie prea obosită când va pune ceaunul pe foc, pentru ciorba de a doua zi.

Cu respirația gâfâită, mergea agale printre morminte, strivind sub pași frunzele uscate.
– Ce faci aici, în cimitir, femeie?, îi rupse șirul gândurilor o voce tunătoare.
În fața ei, învelită într-o pelerină largă, stătea o prezență fără chip.
– Tai drumul către casă…
– Ce porți în spate? Zise Moartea, privind-o din întunericul capișonului.
– O cocoașă.
– Binee… ȚI-O IAU.

A doua zi, vestea se răspândi ca fulgerul: Femeia care face ciorba minune nu mai are cocoașa!!!
Treptat, viața reveni la normal, iar satul se umplu iar de veselie și de soare.
Nimeni nu încerca să explice, fiecare mulțumea în gând, în primul rând, lui Dumnezeu, iar apoi, cu voce tare, femeii, pentru masă.

Femeia nu mai lăsă, din acea zi, la poarta Omul cu Trei Ochi, strachina zilnică de ciorbă.

Auzind de transformarea miraculoasă și înciudat că nu-și mai primea tainul care îl sfâșia dureros de dulce, acesta hotărî ca, la ceas târziu, să se strecoare în cimitir, pentru a-i da poruncă Morții să îl scape de cel de-al treilea ochi. Fără acel stigmat s-ar fi putut strecura lesne în mulțimea care sorbea, zilnic, ciorba cea minunată…Zis și făcut.

Era o noapte cu lună plină, el ajunsese, deja, la capătul cărării, când auzi vocea tunătoare:
– Ce faci aici, în cimitir, omule?
– Tai drumul către casă, răspunse Omul cu Trei Ochi, trufaș.
– Ce porți pe vârful nasului? Zise Moartea, privindu-l din întunericul capișonului.
– Un ochi chihlimbariu.
– Binee…IA ȘI O COCOAȘĂ!
A doua zi (…)*
****
*******
*[A doua zi (…)]
(Dragii mei, această poveste are fraza de final neterminată.
Vă las, pe fiecare dintre voi, s-o completați, la comentarii; tot acolo o voi strecura și eu, pe a mea.
…Această propoziție va dezvălui dacă noi am gustat, măcar o dată în viață, din ciorba minune, și cum ne-a modificat ea.)