Unele femei, defecte, așa, ca mine, poartă cu ele în sistem, toată viața, un melanj de Doamnă cu Menajeră. Doamna e cu brain-ul și cu rasa, menajera e cu inima degrabă inflamabilă.
N-aș putea să spun care sunt proporțiile, însă cred că e destul de sugestiv să vă descriu un balansoar, în care cele două ele fac huța huța, când în sus, și când în jos…
***
…Mi-a venit, cu fața răvășită de plâns, copila, acum o săptămână…
*
Să lămuresc ceva. Oamenii n-ar trebui să plângă. Lacrimile lor sunt dureri, în diamante prețioase. Odată ieșite pe ochi, subrezesc fondul ființei (sub pretextul eliberării), progresiv și iremediabil.
Fețele răvășite de plâns, cu ochi strălucitori, umflați și nas înroșit, mă copleșesc, mă îndurerează de doliu adânc.
A plânge în fața cuiva ține de o intimitate mai profundă decât faptul de a face dragoste.
*
…Cu fața schimonosită de plâns, copila proaspăt logodită a suspinat: M-a părăsit.
Am încercat să trec dincolo de imaginea emoționantă pe care mi-o oferea această ființă frumoasă și delicată, pe care nu am văzut-o plângând niciodată până atunci.
Nu voiam să încropim corul jelitoarelor; când vrei să ajuți, ești obligat să pui lacăt la emoții.
Povestea, evident, nu avea coordonatele unei apocalipse, tâmpitul în chestiune a avut un puseu de orgoliu major și infantil, și i-a dat femeii un brânci cu pumnul, în inimă, căci acolo doare cel mai tare.
Fătălăii care nu au date de bărbat autentic se recunosc ușor: ei luptă cu femeia, de la mușchi la mușchi, de parcă ar fi făcut armata împreună.
Un bărbat adevărat fuge demn, ca șobolanul.
Am oprit lacrimile. Am curățat rana. Am prezentat cazul, obiectiv.
– Iubita lui mami, tu, ca și mine, ai în tine o doamnă și o menajeră. Mi-a intrat pe ușă menajera. Când vei pleca, pe ușă vor ieși cele două, în proporție egală.
– Cum, menajera?
– Aia care iubește necondiționat și suferă în batistă.
– Ce fac?
– Nu-l cauți. Îl lași să se curețe, să stea cu el. N-o să vă despărțiți, nu e momentul. Se va întoarce.
– Dar eu simt să îl caut, să îl implor, mi-e frică, dacă mă părăsește?
– Menajera simte să îl roage, însă, ai grijă, în tine veghează Doamna. Ea a început, deja, să îi facă tipului, dosarul. Doamna nu uită. Și nu iartă. Ține-o deoparte. Nu te expune la o nouă umilință, nu-i da material.
Iubitul tău e supărat, are tot dreptul, și are și dreptul de a se gândi bine înainte de a rupe logodna.
Te duci acasă, suferi, plângi, și aștepți. În demnitate.
Cel care decide că pleacă este cel care decide când și dacă se întoarce.
***
A doua zi, îndrăgostiții se împăcaseră, deja.
***
Se întâmplă ca unii oameni să aibă parte, la început de relație, de scandaluri majore cu partenerii, care se lasă cu despărțiri definitive temporare.
Iată un paradox: în loc să realizeze că această mostră de scandal reprezintă, pur și simplu, o proiecție a relației, în viitor, oamenii orbesc, deci caută, instinctiv, să lipească cioburile și să eludeze faptul că mica fisură se poate transforma în falie.
Și încă o dată paradoxal: pentru unele cupluri, furtunile de la început sunt cele care duc relația înainte, nu iubirea.
Ar trebui să fie invers. Drumul acesta duce ață către lamentabil…
…Căci, în tot acest timp…
…Menajera se agață obsedant de relație, în timp de Doamna așterne frustrări în dosar, filă după filă…
***
P.S. (că mă linșară bărbații pe mess cu feministo!)
“Unele femei, defecte, așa, ca mine, poartă cu ele în sistem, toată viața, un melanj de Doamnă cu Menajeră. Doamna e cu brain-ul și cu rasa, Menajera e cu inima degrabă inflamabilă.”
…E valabilă, pe acelelași coordonate ale “defecțiunii”, și reciproca masculină: Prințul și Grăjdarul.
Pentru cazul în care acești neîmbinați se tamponează de nedefectele femei-gheb (iartă-mă, dragule, îți furai expresia).
