Partea I
Săr’mânaaa,
Suntem în turneu, mai ceva ca artiștii, tu, n-apucai să-ți confesez.
Îl lăsai pe Costică cu biznisurile lui și… plecarăm fără…
Căldură mare madam, da’ mergem pe la umbră și mai mult noaptea.
Destinația?- Bună intrebare, îți spui la final, ce crezi ca noi știm cu precizie?
Descoperirăm că avem un defect comun, suntem dependenți…de mahoarcă- tu știi cum îi!- așa că oprirăm aici, să facem plinu’…
Barul „La mămăligă”- intri mămăligă și ieși terci!
O intrebai pe barmaniță:
– Fumezi? (că nu știam ce iarba-dreaq să luăm, nu-i magazin de vise tuuuu…) și ea, amabilă, imi răspunse:
– Nu! Iubesc, da’ încerc să mă las!
– Păi, te iei de fumat, că ieși în câștig, zic!
– Nuu, că mă gândesc și la sănătate…
– …Şi eu!
Aici avem aer conditionat, deci ne putem odihni, ținem legătura…!
Geo.
***
Partea a II a
Avem ceva hărți, sumare, iar GPS-ul valorează exact 2 bani în zona asta, așa că, ne-am cam rătacit, știu că nu te miră… Am văzut exact trei semne de circulație și alea puse la mișto!
Nu-i nimic grav, imi zic, suntem printre oameni și, în prima localitate, opresc să intreb doi tineri, care se făleau, nevoie mare, cu motocicleta lor…
Le spusei unde vrem să ajungem, că măcar atâta știam și noi încă din țară, și insistai:
-Da’ e departe localitatea asta, măi băieți?
-Da bă, e departe rău…!
-Aproximativ?
-Aproximativ.
Le-am mulțumit pentru indicații și, mai nedumerit ca la la inceput, opresc in fața unui chioșc de ziare, am zis să abordez pe cineva mai citit…
–Bună ziua, știți…
–Ia gavariu tolko pa ruski! – mă avertiză „marea mea speranță”…nici nu se putea mai bine, mă gândii că avusei și zile mai proaste…
Dar, în secunda următoare, femeia iese din chioșc, încuie ușa și mă duce până-n intersecție. La câtă gimnastică am făcut în viața mea, am înțeles, rapid, că trebuie să mă țin după aftobus până la prima stație, la țvetafor (a se citi semafor) și apoi, neaparat na levo (stânga -se putea altfel?).
Am mulțumit frumoooos, am plecat și am și ajuns, în sfârșit, pe drumul cel bun…
Cât de ușor au reușit rușii să indrume popoare întregi… (vreau să adaug că, în ceea ce mă privește, na levo însemna west, da?). 😉
Geo.
***
Partea a III a
Uitai sa-ți spui, că pentru a avea parte de asemenea aventuri, ai nevoie de pașaport.
Şi cum n-aveam unul valabil, mă upgradai, imi făcui altu’, ultimu’ tip, biometric, deci, îs cipat , cu datele la vedere, bașca nr. 666 din cip,- bonus!
Iți dai dai seama? -50 de elemente de siguranță într-un singur cip!- ca magazinul Victoria, pe vremuri: 50 de magazine intr-unul singur sau ca salamul Victoria: 50 de salamuri intr-unul singur!
Cred că masonii şi teroriştii se bat acum să-mi fure identitatea și să mă compromită iremediabil. Imaginația nu are limite, e o infatuată, și o nesimțită, și o….
Am aștepat două săptămâni, cu emoția-n gât să-mi fie gata cipu’ că nu știam ce datorii mai am pe la Administrația Financiară, adică la stat și ce părere mai au ăștia despre mine…
Auzisem că scriu tot, tot, ce mai încolo și-ncoace, dosar de cadre nu glumă. Nu de alta, dar citii că te poate scana oricine, că datele nu-s criptate și te faci de râsul curcilor când toți din jurul tău cunosc părerea organului despre tine și tu n-ai habar, zău așa!
Veni și ziua mult așteptată, luai documentul electronic (ce mișto sună!), anunțai copilotul și, a doua zi dimineață, mort de somn, că nu putui șă dorm de curiozotate, plecai spre vamă să-mi citească cineva istoricul, ca prezentul și viitorul nu mă mai interesau.
Totul depindea acum de cip!
Mersei ceva drum și, la un moment dat, vazui pe un indicator, Vama 8 Km, mai mersei 2-3 minute alt indicator, Vama 8 Km.
Zic, na belea, am intrat in tunelul timpului din cauza lui 666 din cip.
Nu mă dădui bătut cu una cu două și apasai pe accelerație, in scurt timp ajunsei la vamă.
Aici rând, nu glumă!- soare nu jucarie!- nervi nu plictiseală! Totul se mișca cu încetinitorul!
Dupa vreo doua ore ajungem în dreptul ghișeului Poliției de Frontieră, ne interoghează despre scopul si durata vizitei, verifică mașina dăm pașapoartele și, in timp ce le scana, întreb curios:
– E de bine?
Se uită nenea ăla mirat în documente,apoi la mine și mă întreabă:
– Da, carte verde n-aveți?
– N-am! …E de bine?
–Nu!
(to be continued) 😉
Geo.
Partea a IV a
Deci, n-avem carte verde, n-avem parte de holiday!
Se supără copilotu’ că o adusei fără pregatire prealabilă, intoarse harta și-mi dictă:
– Pornire de pe loc, viraj stânga, 180 grade, liber dreapta!
-Stai tu, că venirăm în aventură sau ai uitat? -hai, că te invit la prânz, la restaurant, păi nu-ți promisei mâncare tradițională, renunți așa de ușor?
Aplanai conflictu’ din cockpit și plecai să mă lămuresc cu vameșii.
Răspunsul fu scurt și la obiect: se poate rezolva, relativ simplu, la ei…
Pornirăm și peste 200 de metri eram la ei, predăm documentele, plătim taxa ecologică, schimbăm bani la un ghișeu pe care scria Bancă și în final cerem lămuriri pentru obținerea cărții verzi.
O vameșă frumoasă și prea tânără îmi spune că trebuie sa ajung la o statie peco, cam la un kilometru distanță,pe mâna stângă, unde, pentru o anumită sumă, ni se face numaidecât această asigurare.
Mulțumiți, așteptam acum pașapoartele să putem pleca, dar surpriză… Vameșa imi zice:
– Plecați singur, dânsa rămâne, aici „zălog”! După ce faceți asigurarea, vă dăm și doamna cu pașaportul dumneaei.
Cred că nu vrei să afli cum arătam sau ce ziceam în gând…Mă urc rapid în mașină și demarez in trombă de frică să nu mă prindă copilotu’…
Era trecut bine de ora prânzului, totul frigea in jur iar aerul condiționat din mașină parcă nici nu exista…
Ajung, opresc și cobor la benzinarie. Intru. Aceeași atmosferă ca și în mașină.
N-o să dureze o veșnicie, imi zic, și intreb singura persoană din incăpere, care-și făcea vânt cu o revistă, dacă am ajuns unde trebuie și dacă poate să-mi facă asigurare.
Răspunsul a fost răspicat, afirmativ: – Cum să nu se poată? Numaidecât!
Scoate telefonul mobil dintr-un sertar al case de marcat, tastează un numar și’ncepe:
– Galina, ce faci?….dă-mi-o pe mă-ta!…Nadia, faci o carte verde?….bine, da ,in cinci minute..te așteaptă băietu’ aci…
Mă privește victorios, drept in ochi si-mi zice: Gata, s-e rezolvă îndată…vine fata acuș….
Așteptam afară, la umbra copertinei benzinăriei și mă gândeam cum minutele se scurg în defavoarea mea și cum n-am să mai gasesc nici urmă de copilot în vamă… Eh, cam după jumătate de oră, apare „fata”. Lată’n spate, cu două sacoșe în mâini, transpirată leoarcă, cu papuci de plastic in picioare, cu călcâie crăpate și-mi face semn s-o urmez…
Intrăm intr-o cămăruță cu de toate, în care nu se putea respira, și după ce scoate ditr-o sacoșe un maldar de documente, imi completează si mie trei cu o sumedenie de date, cam ca in cipul pasaportului și dupa 15 minute aveam carte verde.
Mă grăbesc inapoi spre vamă să văd dacă mai am copilot. Ajung, caut și, spre norocul meu, găsesc. Se împrietenise cu vameșele și chicoteau.
Aflase deja cum puteam să obțin din țară această extindere de asigurare și săriră, în cor, cu gura pe mine.
Prezentai cartea verde, primii ce mi se promisese, o luai în mașină, fără să ridic un deget, nici chiar cel mijlociu și plecai făcând cu mâna, ca semn de recunoștință, vameșelor….
Geo.
Partea a V a
Mie îmi plăcură oamenii din părțile astea: simpli, cinstiți, joviali și cu credință. Am aflat de la ei că ne invidiază un pic pe noi, ăștia de dincoace, pentru trei lucruri și anume că: locuim în blocuri cu multe etaje, că avem automobile și că putem munci oriunde în UE.
N-am vrut să le schimb părerea că prea ne lăudau… Sigur, la primăvară , vor avea altă impresie.
Deci, revenirăm, oarecum grăbiți.
Ne spuse o conațională, abordând o ținută violet, de nașă, în timp ce ne serveam cina la un resturant, că domnu’ Dan preia puterea împreună cu Partidul Poporului și că merită să fim martori la mărețul eveniment.
Până terminarăm de servit, eram la curent cu tot ce mișcă la noi: politică internă, externă, economie, muzici, vreme…
Am fugit la somn și dimineață am trecut, incredibil, fără nici o problemă în patria mumă.
De cum se văzu în siguranță, copilotu’ scoase harta, desenă cu pixul, în dreapta un dreptunghi în care scrise apăsat: „Pe aici nu se mai trece!”.
Dacă i-a placut istoria cand era elevă… Am înțeles-o!
După vreo cinci minute de mers îmi arată ce-a scris și-mi zice aproape răstit:
– Mai rău nu se poa-te!
– Stai liniștită, eu rămân optimist, se poate!
Pe la prânz, bila mea iși aduse aminte de cina cu tanti Violeta și-ncepu iar sa-și facă de cap.
Oprii la o farmacie că aveam rețeta la mine și cerui metoclopramid…
– Câte vă dau?
– Păi, o cutie? Ce termen au?
– Până în 2014….
– Meteorin… n-avem, dar va putem da Gasex.
– Sigur înlocuiește ? Ce culoare au pastilele? Bine, iau! Împărții greșit literele…
Imi dă femeia pastilele, bonul fiscal, restul la bani, imi multumește și-mi spuse să mai poftesc.
– Fiți sigură că am să poftesc, dacă nu ma lasă bila!
Nona, nu respira ușurată (că citii articolul tau cu resuscitarea), nu mă las, urmează aventura spre west!
Geo 😉
***
Partea a VI a
-Ce dacă suntem în secolul XXI? Are Jiji palat?
-Are! Îi face Justiția ceva?, că are si ea, palat! Cotroceniul?, Parlamentul?, cultura? Aud? Păi, vezi, dom’le?
Așa mă abordă un „ moștenitor de palat”, deunăzi, intervenind în cadrul unei discuții mai ample, pe una dintre terasele-berărie arhipline din oraș.
Un tip uşor ameţit, din cauza băuturii, aş zice eu, din cauza oboselii, ne spuse el, încercă să mă convingă să fac o investiție „ cu bătaie lungă pe termen scurt”: să-mi trag palat!?
Eram impreună cu un amic pe care nu-l mai întâlnisem de ceva vreme pentru că se mutase cu reședința undeva la țară din motive pe care n-apucă să mi le spuie încă.
Moștenitorul mi-a mărturisit că l-am convins repede că sunt un tip serios, familist şi antialcoolic, la bază. De cum mi-am comandat un suc neacidulat la bar și-a spus că eu sunt alesul! Mi-a zâmbit cu gura până la urechi, făcând sigur febră musculară și m-a-ntrebat, autoritar, fără ocolișuri:
-Te bagi? Dinescu, marele poet-revolutionar sau invers ( cine mai despică firu-n patru acuma), de ce-a făcut-o? Îți zic io: de dragul culturii care lipsea în acea zonă, domn’e!
Setea de cultură părea de nestăvilit, se ridică de la masă și reveni cu patru sticle de bere. Simți nevoia să ni se justifice: „Nu, că am luat și pentru frate-miu, tre s-apară…”.
Moștenitoru’ adevăr grăi. În câteva minute, de masa noastră se apropie, pe vreo două, trei cărări, un individ aproape muci, care făcea eforturi disperate să evite şanţurile şi stâlpii care îi tot ieşeau în cale.
La un asemenea eveniment, toți urmașii, în depline facultăți mintale trebuiau să fie de față. Negocierile și reclama argumentată aveau să-și spună cuvăntul mult mai târziu… Degeaba le explicam că nu vreau să cumpăr decât un suc și să schimb doua vorbe cu amicu’, că asemenea investiţii, chiar dac-aş fi bancher, n-aș face… Cine mă asculta?
Până la urmă, fratele-moștenitor și-a dat seama că nu-s prea aproape de cultură, că de, cultura în acțiune înseamnă civilizație, iar eu tratam moștenitorii palatului cu dezinteres și aroganță nejustificată… Nu, nu ne supărarăm! Totul începuse de la cultură, așa că…
Fără înjurături și blesteme, convenirăm, pur și simplu, să ne despărțim, nu înainte de a-mi da o poză cu intrarea principală a palatului, că , cine știe, poate mă răzgândesc sau poate cunosc pe cineva mai sensibil…
Luai poza și amicu’ și plecarăm grăbiți la treburile noastre.
N-apucai să aflu de ce se mută ăsta la țară, imi făcu semn din mașină că mai discutăm la telefon despre… palat! …Nebuniși?
***
Partea a VII a
Deci, am fost ocupat, m-am culturalizat!
Văzui afișul ăsta, într-o intersecție importantă din comuna… contează? Dacă da, iți spun: Vernești, vezi că nu mai contează? Oricum, trupa este în turneu național, se retrage strategic de pe un anume litoral.
Când am văzut, citit și ințeles afișul, am hotărât: „facem pauză, încarcăm bateriile, că avem cale lungă și cine știe când ne mai întâlnim cu asemenea ocazie?”
Am dat telefon să rezervăm locuri, dar mi s-a răspuns că nu mai sunt decât la casele de bilete înființate ad-hoc: în piața de păsări, la cantonul de la barieră și probabil la barul lu’ Fălcosu.
Am dat fuga la bar, că era cel mai usor de recunoscut după lumea bună care aştepta să se schimbe butoiul de bere, gătită de spectacol.
Întrai în vorbă cu o pereche mai tânără care dansa discret pe melodia lu’ Albert -„Dacă ai noroc și soartă”, difuzată, pentru promovare, de dimineață în bar și afară pe toată ulița.
Mă interesai de bilete, dar, din pacate, nu mai erau de la prânz. Un tânar care spărgea semințe de floare, se apropie conspirativ și-mi spune pe un ton scăzut, așa, să aud numai eu… că prezentam încredere și că mă văzu că-mi plac manelele după îmbrăcăminte…„dacă vrei bilete, mergi la ăla grasu, e șefu’!”
Mă prezint, regulamentar, îi zic omului că vreau să scriu despre el și spectacol în Jurnalul lui Manon și că orice reclamă-i binevenită.
Mă înțelege, știe cât de greu se câștigă azi un ban, mai ales dacă nu ai pregătire și consimte să mă ajute. Așa că…îl cheamă Ștefan, dar mă roagă să scriu Liviu, că-l mai cunoaște lumea și n-ar vrea să se facă de râs. A lucrat în Italia cam doi ani și odată cu criza, le-a luat pe Tatiana și Ludmila și au venit în România, unde impreună cu Petronela au pus bazele trupei de dans erotic.
Recunoște că vremurile bune s-au dus și nu crede ca le va mai întâlni… A ajuns să facă turnee la țară și să accepte si plata-n natură… Nu-i de râs, ultima punere în scenă s-a numit: „Show-ul și gâina”; se putea intra și cu 30 de ouă, dar a venit căldura și de teamea Salmonelei a renunțat.
Fetele se descurcă cum pot, e vorba de costumele de scenă și nu numai, care se mai rup, se demodează si trebuie înlocuite… De unde bani? Aștia vor acum impozit și pe venitul din drepturi de autor. Se gândește din ce in ce mai serios să plece înapoi în Italia, în constructii, dar s-a legat prea tare de fetele astea și-l doare sufletul….de artist.
…N-am vazut spectacolul, că locurile presei erau date de mult, am ascultat din drum bucata asta:
Off, soarta…
Ne-am urcat în mașină și-am plecat mai departe plini de încredere.
Nona, nu-i răzbunare, tuu, pentru linku’ cu manea, pe care îl puseși în jurnal! He, he, he…
Geo 😉
***
Partea a VIII a
Alaltăieri vremea a fost regizată perfect, cu soarele ascuns după cortină și fără o picătură de ploaie pe tot itinerariul parcurs.
Am ajuns în Hobița dimineață, în jurul orei 10, pe un drum prost asfaltat, dar mărginit de case frumoase cu multe flori de talie mare în fața gardurilor.
Înainte de a vira la stânga, spre Casa Memorială „Constantin Brâncuși”,există un așa-zis, parc, cu iarbă necosită, de înalțimea piedestalului pe care se află bustul căutătorului de forme în stare să aducă bucurie oamenilor. Suntem nevoiți să renunțăm la intenția de a vedea bustul și mergem mai departe, cam o sută de metri și oprim pe dreapta. Muzeul e pe stânga.
Eram curios să văd și să aflu mai multe despre începutul de drum în viață al artistului-zeu care a reușit să extazieze sau să tulbure privitorul avizat, în egală măsură.
Casa Memorială „Constantin Brâncuși” se află în administrarea Muzeului Județean, subordonat Consiliului Județean Gorj( de parcă ar conta asta!).
Ajungem în fața unei frumoase porți din lemn de stejar sculptat ce ne promite trecerea spre lumea copilăriei acestui „prince paysan” cu barba argintiu înspicată, ce avea să îtrerupă ceva mai târziu, liniștea desăvârțită a acestor meleaguri cu strigătul unui cocoș sau zborul în văzduh al unor păsări măiastre.
Dincolo de poartă, o căsuță cu pridvor, din bârne de stejar, cu trei camere joase și burdușite cu o sumedenie de lucruri care nu au fost niciodată ale familiei. Nici familia nu cred că a locuit aici.
În dreapta casei, o pivniță și un coșar din bârne și împletitură pe care nu le-a văzut niciodată Brâncuși, nu pentru că ar fi plecat de acasă, în Târgu Jiu, la 11 ani (a mai avut câteva tentative și mai devreme, dar era recuperat de mamă, de fiecare dată) ci pentru că ele au fost aduse și montate pe vatră să pară gospodăria completă.
L-am întrebat pe ghid:
– Până la urmă, ce-i autentic?
– Știți, nu s-a bănuit că Brâncuși va ajunge pionierul sculpturii abstracte și nu prea s-au păstrat multe obiecte…
…Așa-s juveții, făloși și plini de glume. Încerc să gândesc ce ar fi făcut americanii din zona asta…
Pentru o taxă de 5 lei, am primit 4 bilete a 1,2 lei, aproape 5 fraze și un zâmbet iliescian din partea ghidului, un domn bine, dar îmbrăcat prost sau invers, care ne-a poftit să călcăm pe urmele bucuriei de copil a lui Brâncuși.
O treime din pridvor era ocupată de o miniexpoziție cu suveniruri ce nu făceau decât să păteze ideea de artă (o glumă nereușită!).
Ghidul-vânzător fu de acord cu noi și, ca să nu pară mai prejos, cită din memorie: „La ce bun să lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre” (cât adevăr și cât de greșit perceput, o altă glumă! ).
„Lumea a devenit un loc oribil, populat de negustori, unde străzile sunt pline de ură, unde chiar şi copiii sunt otrăviţi şi unde n-a mai rămas loc pentru un artist“, ar fi rostit El prin 1949.
…Și ne mai mirăm când aflăm că străinii îl cunosc ca pe un artist francez de origine română. Încercati să aflați sau să vedeti ce au făcut francezii în această directie…
Am lăsat în urmă „planurile mărețe” ale celor ce păstoresc cultura acestor locuri, neputința și ignoranța celor mai mici și am ieșit pe poartă, am urcat în mașină și am plecat, pe urmele Lui, spre Târgu Jiu.
Geo.
