Am lipsit, puțin. Și m-am întors, să povestesc…
*
E lună plină, și mă mușcă frigul, de obraji.
Zăpada are juma’ de metru, sclipește ca o rochie de bal și-mi țipă sub cizmă zgranț, zgranț.
Ahh… Aerul ăsta de țară… E tare de mă dor plămânii, cu gât, cu tot. Dar îl respir cu sete. Miroase a ger. …Miroase a fum. Ba, chiar, și ușurel a gunoi de grajd… Deci sunt aproape.
În spate e pădurea.
În dreapta, e casa în care mi-am petrecut vacanțele copilăriei.
În stânga… casa pe care o caut.
– Sărut mâna, tanti Leană.
– Monii, pupa-te-ar mama, ai veniit…
– Am venit. Dar pădurea de ce e mută? Nu mai trăiește nicio sălbăticiune în ea, tanti Leană?
– Dă-i ucigașu’ de lupi, mai bine fără ei.
– Da… Mai bine fără lupi.
– Aoloo… Da’ n-ai nimic, bagaj, veniși cu ce-ai pe tine?
– Am, am… Un rău de lume, l-am ascuns în buzunarul de la spate, vreo două doruri, mi le-am prins în păr, că se țin scai de mine…
– Așa, așa… Tot năzdrăvană ai rămas, Monică.
– Tanti Leană, știi că numai dumneata îmi zici așa?
– Nu știu, de un’ să știu? Doamnee… ce mare te făcuși… erai cât o lingură când te-a adus Ovidu la coana moașa… Biată bunică-ta, dumnezeu s-o ierte… Tare mult te-a mai iubit…
– Și eu pe ea, tanti Leană…
– Stătea dupe curu tău toată ziulica, uite-atâta erai de mică… și năzdrăvană…
– Tot atâta de mică am rămas, tanti Leană… Dar nu-ți spusei de ce-am venit la matale…
– Așa, maică, așa…
– Vreau să stau lângă sobă…
– Păcatele mele, îți pun reșou’ dacă ți-o fi frig…
– Vreau lângă sobă, să miros a lemne arse… Și vreau să îmi faci ouă prăjite în untură. Și boboneață caldă, pe vatră… Să înting cu ea în tigaie…
– Îți face maica… Vrei un țoi de țuică?
– Apă. Apă de la puțul matale.
– E rea apa la noi, că știi doară…
– Ahh… Și după ea am venit… Că mi-era dor… Mă plimbă nea Mihai cu sania?
– E-hee… E oale și ulcele, bietu’… Nu mai țin nici calu’, ce să fac cu el?
– Atâta vreau, tanti Leană, atunci… Să stau lângă soba care duduie, să mănânc cu matale, dar să pui masa aia cu picioare mici… Și pe urmă plec înapoi…
– Păcatele mele, unde te grăbești? Te așteaptă careva?
– Păi… nu. Că dacă m-ar aștepta, nu m-aș mai întoarce, aș rămâne aici…
-Nu plânge, nu plânge sufletu maichii, că mă seci la inimă, știi că murisem, astă vară… Noroc că m-au găsit ai lui Georgel… Hai! Fugi la șopron și adă masa aia mică, eu fac focu’-n camera a bună și-ți face mama să mănânci.
– Îmi dai și magiun de prune?
– Îți dau.
– Sărut mâna, tanti Leană. E bine aici, la matale. Da’ lasă-mă să plâng o țâră, și să fac un om de zăpadă în curte.
*
Am lipsit, puțin. Și m-am întors, să povestesc…
… Dorința de mai sus.
*
Tu-n ce dorință arzătoare vrei să fugi, când vrei să fugi, prieten drag?
Of cat ma arde dorinta de a fugi putin in timp..si de a ma bucura la maxim de acel timp.Cateodata,atunci cand ma aflu intr-un loc drag mie imi zic: Ce-ar fi sa ma uit eu in jurul meu si sa-mi pastrez foarte vie amintirea de acum?Sa nu ma mai gandesc ca poate maine voi pleaca de aici sau ieri am facut altceva.Sa ma bucur de prezent!
Omleta cu cartofi,facuta de unchiul meu Spiridon,in acea casuta mica si alba de la tara…acum jur,ca nu as mai manca-o repede ci as savura fiecare moment mirosul ei,fiecare inghititura..Of,scumpul meu papagal,acum chiar te-as lasa sa stai pe televizor..Ce daca iti placea sa-l rozi? Daca te intorci,iti jur ca te las..
Cat as vrea sa pot inventa telecomanda timpului!
ce frumos…
Ia-ti carnet de conducere!
Brusc si imperativ 🙂
N-ai idee ce ma ma relaxeaza, calmeaza, obliga sa fiu cu mine insami, condusul!
E drept, nu in Bucuresti ( practic, nu in oras ).
Ideile cele mai bune mi-au venit in doua ipostaze: la duș si la volan. Mixate locatiile, inca nu 🙂
Cand pot sa pun o distanta mare intre mine și ( in principiu: ȘI ), ma simt eliberata, capabila sa gandesc ( hai ca n-am indraznit sa spun si ca o fac, am zis doar ca-s in stare 🙂 ). Adrenalina pe care mi-o da viteza, o folosesc sa-mi revigorez sarmana-mi inima.
Chiar, o exista sevraj de condus?! Reducand totul la nevoia de supravietuire, pot aprecia mai bine distantele ( chiar daca e vorba doar de cele sufletesti ).
Doua mentiuni. Nu, trei, te rog:
– nu am si nu am avut ”tara”;
– primul gand a fost: 4 ore dus-intors Bucuresti, 3 ore Targu Jiu, hmmm, o avea telefon tanti Leană?! Vreau si io…
– nu vrei sa stii cati km am la masina ( de fapt, cred ca nu vreau sa spun io, ca apoi nu mai pot s-o vand )!
am evitat sa o spun… STIU ca daca voi conduce, voi muri in accident de masina. STIU.
deci nu.
*
*
*
Nu inteleg mentiunile, ma rog, doar pe a doua, tumultoaso ce esti… 😆
Ok, a dat-o iar in bara 🙂
Toata viata am tanjit dupa atmosfera rurala. La mine, pana si strabunicii erau oraseni, deci n-am țara. Deh, iti dai seama cate compuneri: ”cum am petrecut la bunici” am ratat?!
Cu trei, glumeam spunand ca daca dai numarul real de km pe care i-ai facut cu masina, ii scade pretul.
Cred ca ai mai dat cate un hint despre condus prin postari, dar m-am incapatanat sa nu inteleg.
Povestesc pe scurt: M-am dat cu masina peste cap. Practic, am dat-o cu rotile in sus. M-am dat jos, mi-am luat geanta si am asteptat politia. A venit si ”presa” si reporterul cu o fața impresionata m-a intrebat: Dumneavoastra ati condus? Pentru ca langa mine era doar dl Organu´politist, am soptit : da. Reporterul a nț-nț-it si a zis: si cum ati reusit?
Atunci am avut momentul de curaj si inspiratie si am marturisit: stiti de cand ma antrenez?!
Mi-a aruncat privirea de: las-o ca a cazut in cap si s-a dat dus.
Nu cred ca asa ceva poate sa te ”traga pe dreapta”!
lol, esti nebunica… 😆
PE A DOUA NU AM INTELES-O! :- P mi le explicasi pe alea intelese… 😆
Pe langa faptul ca mai mananc oaresce litere, spun numai prostii si ma astept mereu sa ma dai afara, oi fi inteles si gresit?! N-ai legatura cu TJ ?!
Acum, la lista de calitati enumerate, poti sa mai adaugi si ca degeaba citesc … of, of 🙁
deci asta cu datu afara… chiar par monstruoasa… 🙁
sunt din tg-jiu, da
la tara e altundeva, mi-e si rusine, satul se cheama…știrbesti
dar intelesei, pana la urma, adica si tu vrei la tanti leana.
asa?
Nu dragule! Tu nu poti fi monstruoasa!
In schimb, io enervanta, hmmm, trust me .
Da, da, da, vreau!
Sunt nebuna dupa zona Valcea-Gorj. Bine, stiu ca gorjenii sunt cei mai mandrii olteni! Asta vara, pe caldurile alea mari, mi s-a intamplat sa merg si de doua ori pe saptamana la Ranca.
Nu-s de acord cu rusinea!
Altu´ moare (vezi subsemnata) si asa n-are! 😛
bineee… daca o sa merg acolo, te iau. cu masina cu tot. si mancam magiun pe paine.
Hmmm, stiam io ca daca-mi pun privirea asta de catel nu-mi rezisti!
Sarumana 🙂
pup fruntea.
as vrea sa fug in diminetile de iarna, in patul meu de ”acasa” de la tara, cand strabunica, maica mea draga imi facea gogosi umplute in cuptorul din curte, si atunci cand aparea in prag…cu obrajii rosii de la frigul ce ii muscase din obraji…as vrea sa mai poposesc un pic in pat, cand prietena mea draga venea sa ma trezeasca mangaindu-ma pe par si cantandu-mi….as vrea sa mai fug odata in bratele bunicului…acolo ma simteam acasa…as vrea sa simt mirosul drag de portocale, de nuci si cozonac si sa vad chipul mamei mele in ajunul Craciunului…
ahh…ce cald. fiorelinna… ce cald si frumoos…
Si eu imi amintesc de cand eram mult mai mica, avea bunica din partea mamei grija de mine, Dumnezeu sa o ajute, era vara… cum nu aveam frati si nici copii cu care stateam de obicei nu erau acolo, ma jucam prin curte de una singura, papusile mi le lasam mereu acasa in oras, asa ca imi luam niste betisoare din vita de vie si ma jucam cu ele, erau puse pe marime, faceau o familie cu multi copii si parintii care aveau grija de ei, aveau chiar si caine, erau familia perfecta.Acum nu ma mai joc cu bete, nici cu papusi nu prea, si daca stau sa ma gandesc eram o fire retrasa, singuratica si ciudatica.
Cand erau si ceilati doi copii, frate si sora, ai vecinilor acolo,stateam in curtea noastra, bunica avea un cal, care era mereu la pascut si o caruta in curte. Noi cei trei prichindei luam biciul, ne suiam in caruta si toata ziua il manam pe Nelu, calul bunicii. Doar ca Nelu al nostru era unul fictiv.
Oh, imi e dor de acele vremuri cand aveam mai putin de zece ani. Acum nici nu ii mai cunosc pe Ioana si Ionut prietenii de cand eram de gradinita…
scumpa lui mami…ce nostalgii ascunzi tu in sufletul ala prea tanar pentru ele…
Multumim de intrebare,frumoasa Manon.Sa incerc si eu sa raspund pe scurt.
Desi am avut tari,nu am nostalgia copilariei.Eram mereu cea umilita,cea batuta,cea nedreptatita in clanul meu de verisori.Nu stiu de ce,ca nu faceam nimic.
Dar am nostalgia celeilalte case,unde merg si acum de doua ori pe an.Cand luam vacanta veneau socrii mei cu sfertul de porc care era partea noastra.Puneam vin la fiert si ne apucam de transat,povestind toate cele.
A doua zi dimineata socrii plecau la ei acasa si sotul meu la serviciu.Eu ma apucam sa fac carnatii,sarmalele si jumarile.Imi placea mirosul,atmosfera de asteptare a sarbatorilor.
Socrul meu a murit demult si atunci am simtit ca am ramas oarecum orfani.Din ceata de fosti copii de la tara eu am ramas cea mai echilibrata,cea mai lipsita de frustrari.Iar de gatit nu mai pot fiindca aproape ca nu-mi mai pot folosi mainile.Nu-i nimic,exista supermarket,iar Craciunul vine si la etajul patru.Sarbatori fericite tuturor!
Ahh, doamne… Te pup, cu drag, Sarbatori Fericite si tie!
Stii unde as vrea sa fug, Nona? Inapoi, la varsta de 4-5 ani, cand bunicul meu drag traia. Bunicul meu cel neasemuit, care si-a pus amprenta asupra mea atat de adanc… si acum, dupa aproape 24 de ani de la moartea lui, iti scriu despre el cu lacrimi in ochi si respirand adanc, sa nu ma apuce plansul ‘al mare. Inapoi in bratele lui vreau, acelea calde si ocrotitoare. Sa-i mai aud, macar o data, vocea blanda si povestile cu zane si zmei.
Asa. Deci toti ii avem cu noi pe cei pierduti… E bine.
Te pup, onitza draga.
Ce frumos.
Nu vreau sa ma intorc pe unde am fost copil pentru c-am crescut prea repede si dintr-o data. Vreau sa fug intr-o promisiune facuta de un om atat de drag, sa ma ascund intr-o realitate nascuta din visul a doua suflete, in cercul in care ‘ncapem doar doi, tragand cerul peste noi si restul planetei la picioare… si atat. O camera verde, acolo sa ajung, unde n-am fost vreodata, dorul si aleanul meu e dupa un deja vu simtit cu sufletul mai mult decat zarit printre gene. Doar vreau si atat, in restul lucrurile sunt asa cum sunt.
Te sarut pe tampla dreapta Manon scumpa si ca sa fie un pic de caldut, te strang atat de tare’n brate cum nu iti poti imagina
deci ma facusi sa plang. te imbratisez, cu drag.
Nonette, ma facusi sa plang…
Tot la ai mei la Moldova as fugi, of Doamne… numa’ sa fie bunicul viu si in putere si bunica fasneata si vesela. Si tata tanar, dragul de el, sa ne faca poze printre nametii din ograda si sa ne plimbe cu sania pe mine si pe sora’mea. Iar mama sa pregateasca sarmalele, muzica la radio si focul in soba…
Tot la ai mei la Moldova as fugi…
Te pupa mami…
Observ ca “lumea” are atat de multe doruri niciodata ostoite, pentru care nu exista nici o pomada fermecata. Unul din doruri-mi taman ce-a luat trenul si nu mi se mai intoarce vreodata la fel cum era.
Iarta-ma daca te-am facut a plange, nu intentionam; ma crezi sau nu, cand citeam despre unde ai “fugit” tu ma faceam mica-mica sub birou, sa-mi trag nasu’ si sa-mi aduc manecile mai aproape de dansu’ in mod cu totul si cu totul low profile.
Uite, am 2 cani mari cu ceai de visine cu rom, fierbinte ceaiul si aromat, haide vino, una’i a ta.
(Ascult Stefan Hrusca – Un tren de seara)
Lumea are doruri neostoite care pocnesc, uneori, de sarbatori, ca artificiile. De aia plangem cu plansul cel bun, de eliberare… E bine, cand ni le intalnim, dorurile… Staaam, asa, si ne uitam la luminile celorlalti, si ne minunam, si simtim ca nu suntem singuri. Eu asa simt. Ma ustura ochii, ca am plans si scriind eu, si citindu-va pe voi, de extraordinar de dragi ce-mi sunteti, si acum mi-e mai bine, ca nu simt pustiu. Not anymore.
Nu te gasesc pe FB 🙁 cu Manon simplu la cautare imi da tot felul de nebunii.
Nona Oprisan.
Ziceai tu Nona de satul tau drag…dar ce zici de-al meu,evident tot langa Targu Jiu.Si-acum zambesc cand pronunt: Satul Pojaru`:)))
Al meu e in Valcea, Știrbești… De acolo e tata.
Eram mică și știrbă, îmi cădeau dinții de lapte, și îmi amintesc că ma rugam, in gand, sa nu ma intrebe nimeni unde merg in vacanta de vara… Ca sa nu pronunt Știrbești…sa nu rada oamenii de mine, ca sunt stirba… doamne, de mica eram “cănuță om sucit”.
Valcea,Tg Jiu..tot cu”fusai” sau “ma dusai” vorbesc intre ei:)))
Cand eram mica eu si stirba..imi imaginam ca ar trebui sa-mi mai cada 2 dinti din fata sa ma placa colegul de banca.O placea pe colega care statea in banca din spatele nostru si ei ii cazusera 3 dinti din fata.Iar mie doar unul:))
lool!
Mi-am amintit de asta:
Ion Pillat – Aci sosi pe vremuri
frumos. cu parfum de amintiri duioase. te pup si multumesc.
Eu as vrea sa fiu in viitor , impodobind bradul impreuna cu omul pe care il iubesc! 🙂
🙂
Folosesc acest spatiu pt ca nu am altul la indemana sa-ti urez sarbatori fericite alaturi de cei dragi tie si sa dea Dumnezeu ca anul care vine sa fie unul binecuvantat!te pup! 🙂
multumesc, sufletel, nu mai avusesi rabdare, ca ma pregateam sa impodobesc bradut, in ajun, aici, in jurnal, pentru voi… 😉
Sarbatori Fericite, si tie! 🙂
nu mai apuc sa desch calculat.pana peste vreo saptamana de aia ma folosesc de ocazia asta ultima 🙂 te pup dulce !
In seara asta am citit postarea ta. Clar! Voi adormi cu gandul la numaratul bobocilor de rata si caratul lor cu caciula bunicului, la pomii care sarutau pamantul cu crengile pline de fructe, mirosul laptelui proaspat muls de la vacuta, balaceala in Mures, “operele de arta” pe peretii proaspat varuiti, cuptorul urias din curte…
Saru’ mana!
M-am “lipit” de un vis frumos!!!
Te pup, Ema!
M-aş întoarce cu trei ani în urmă. Atunci încă mai trăia tati al meu.
🙁
Iti doresc sa ai parte de tot ce ai si mai vrei, de tot ce nu ai si iti doresti, de tot ce iti lipseste si nu stii!
Sarbatori fericite, scumpa mea! )
CRACIUN FERICIT!
Cu drag,
Ema
Sarbatori Fericite, Ema!
na, ca-mi rupsesi ceva in mine. unde-s toate tantile astea si mamaile noastre nona? sunt in noi… o parte… bine ca e cine sa mai zaboveasca la gura sobei. la multi ani draga nona!
Iarta-ma ca-ti comentez aici, iar daca intrec masura imi cer scuze de pe acum; am vazut ca nu sunt permise comentariile la ultimul post, dar vreau sa spun cateva cuvinte..
Bunica a murit acum cateva luni, cam jumatate de an. Stiam ca e grav, speram insa sa treaca, ori cumva o luam de buna. A mai trecut prin asta, o sa fie bine, imi ziceam oarecum naiv. Eram in capatul celalalt al tarii, la Turnu Severin cu o filmare..ma indreptam cu o masina catre gara din Prunisor sa vin spre Bucuresti…ma gandeam ca din moment ce n-a sunat nimeni, bunica e ok… peste 100 la ora, treceau copacii pe langa mine, goneau masini cand m-a sunat cumnata mea…fratele meu nu putea sa vorbeasca. Tatal meu era deja in drum spre gara, spre Constanta. Mama n-avusese curaj sa ma sune… eram absenta. Un vid imens..sa plang, sa nu zic nimic…parca dinadins aveam pulovarul negru pe mine …din Prunisor trenul pana in Bucuresti unde n-am vazut cu sora mea si-am luat autocarul catre Constanta…
am facut drumul asta de atatea ori… il stiu centimentru dupa centimetru, atat de ironic si nedrept mi s-a parut in noaptea aia totul… sa treaca pe langa mine toate luminile oraselor, sa vad tot… sa nu-nteleg de ce arata atat de magic totul cand eu ma duc sa-mi vad bunica intr-un sicriu…de ce sa fie atata liniste si frumusete in jur cand nu fac decat sa ajung la tristete…nedrept ca ala sa fie cel mai frumos drum catre mare…tocmai atunci…
catre o bunica pe care n-am vrut s-o privesc asa, nemiscata…
Scumpa mea… Cand inchid comentariile, o fac pentru ca nu vreau sa…nu vreau sa ma consoleze oamenii, nu e cazul, nu vreau sa para ca cersesc cuvinte bune… Daaar, mai ales, evit sa deschid cutiile voastre cu dureri ascunse…
Poate ca nu e bine… poate ca ar trebui sa las comentariile deschise… insa, de multe ori, cand voi scrieti, NU POT EU RASPUNDE.
inteleg ce povestesti. am trait-o. de doua ori.
Manon – file de poveste. 🙂
[…] Alean recitiri regăsiri reveniri pușca […]