Nu am despre ce să scriu, căci am prea multe de spus.
Aplic un cenzurel sezonier, că dacă mă apuc de drame, mi-e silă, plus că – nu știu cât vă plictisesc pe voi (o-ho!), dar eu, pe mine, mă plictisesc amarnic…
Am așezat tristețile, pe căprării, în beci, ca pe cartofi. Numai că ăștia nu se decantează, fac muguri. Deci comparația cu cartofii e cretină.
Fac listuțe, în gând, cu oamenii care mi-au traversat existența în anul care tocmai trece.
…Am cam luat-o de la ei, de m-au pus la podea.
Concluzii: Am căpătat fobii – față de o anumită zodie, la femei, iar, la bărbați, față de o altă zodie + o planetă distinctă.
Am cam și dat-o.
Concluzii: Să-mi fie rușine, de nebună și defectă ce sunt (în gând folosesc cuvântul vaco)!
Aș vrea să fiu mai bună, dar știu că nu am cum. Funcționez cu baterii încărcate de zâmbet uman și merg pe arcuri, în zig zag.
Îmi cam sar șurubelele, când lupt cu omul, pentru el, împotriva lui. Sau când sunt luată drept glob de sticlă ce prevestește viitorul punct.
Am o părere foarte proastă despre mine, și îmi urez un sincer marș la sală sau la dans, că ai 60 de ani bătuți pe muchie!
Hmm… Ar mai fi de zis că am cunoscut oameni frumoși, prin jurnal (bravo, jurnărel!).
A! Foarte important, și cu asta sper să închei pomelnicul până nu-mi dau una peste ceafă… ( acum scriu, cică, iar tata mă bâzâie cu caltaboșu ăla, să-l pună la fiert, vai de ficații mei…)
Deci am uitat ce voiam să scriu…
…Mi-oi aminti mâine…
Pup cititorii care mai trec pe aici să vadă dacă lui Manon i-au trecut dramele (le-a pus în beci, la decantat).
Deci pup cititorii și dispar din bucătărie – că tata vrea, musai, să fiarbă oroarea aia care miroase a funduț.
Manon out.
