Jurnalul lui Manon.

Mă adăpostesc de ger în stația de autobuz acoperită (prin care circulă, mai abitir, curenții).
Suntem trei. Eu, doamna înaltă și femeia în vârstă.

Femeia în vârstă are în grijă un cărucior cu un bebe rotund care face nani.
Ea stă pe trotuar, căruciorul – în stradă.

Privesc, neliniștită, ciudățenia, așteptând ca femeia iresponsabilă să urce căruciorul pe trotuar.
Da, nu se poate întâmpla nimic, foarte puțin probabil ca vreo mașină să lovească, însă instinctul meu de mamă este în alertă.

Exact în momentul în care am intenția de a porni spre femeie și de a o ruga să nu expună copilul, doamna cea înaltă face doi pași și o interpelează:
– Doamnă, urcați căruțul pe trotuar… Dacă, doamne ferește…
– Noo, lăsați, că dacă e ceva, îl trag repede…
– Totuși, vă rog, nu se știe, cu șoferii ăștia nebuni… Dumneavoastră sunteți pe trotuar, iar căruțul, în stradă…
– Stați liniștită, dacă e ceva, îl trag repede…

Deși am un sentiment bun pentru faptul că și altă persoană simte ca mine, rămân în alertă.
Văd din spate, și simt, că femeia care are în grijă copilul nu poate fi smintită din idioțenie.
Nu e bunică, e babysitter, biată imbecilă care își umple timpul făcând… un ban… cinstit.

Dialogul este inutil. În stație se lasă, pentru câteva secunde, o tăcere grea, plină de energie supărată, care ne include pe toate trei.

Îmi trece prin cap că nu pot lăsa lucrurile așa.

Apoi.
Se întâmplă asta: simultan şi fără niciun semn prealabil, doamna cea înaltă și cu mine coborâm de pe trotuar, în stradă, și ne așezăm în fața căruciorului, scut.

Ne privim în ochi, mirate, și nu scoatem nicio vorbă.

Deci trotuarul de pe Matei Voievod avea cam un metru lăţime. Îngustuţ… Dincolo, pe bulevard, era mai lat.
Aşa că l-au lăţit şi pe ăsta. …Considerabil. Ca să aibă loc femeile cu cărucioare, pe lângă maşinile parcate sardinel.

Da, şoferii parchează, săracii, pe unde apucă loc, iar loc e numai pe trotuar.
…Unii se întind pe TOT trotuarul, sunt meseriaşi, deci maşinile lor stau comod și câș. …O bucurie pentru pedestraşi faptul de a se face biscuite în dungă, din patru în patru metri… Cu spatele freci gardul, cu burta mângâi oglinda retrovizoare… Ahh…

Azi dimineaţă.
Mă grăbeam.
Îl văd când iese din maşină. E meseriaş, a parcat-o în până în buza gardului, deci nici biscuit nu mă pot face ca să trec, nu mai pot şlefui cu pardesiul nici retrovizoarea.
Am, ca alternative: să ies în stradă, prilej de accident (cu şanse aproape certe de a deveni parchet, nu ştergător de uşă)…
…Saaauuu… să-i atrag atenţia, nesimţitului.

Eram atât de revoltată, încât am preferat să-l cert – în loc să risc o traversare periculoasă.

– Vă rog să vă mutaţi maşina în aşa fel încât să avem şi noi loc să trecem, pe trotuar. Nu ar trebui să lăsaţi spaţiu de un metru până la gard?!
– Şi ce, dacă nu l-am lăsat? Nu moare nimeni! Să ne facă locuri de parcare, şi după aia să vă luaţi de noi!

Nenea are o atitudine de frondă, cu uşor iz violent…
…Ceea ce mă înfurie la maxim, deci scot pe gură, atenţie, următoarea replică:
– Păi ar trebui să ne civilizăm, în piiizda măăă-siii de treabă!!!

…Adică am folosit cuvântul civilizăm în aceeaşi propoziţie cu născătoarea.
După care am amuţit…
… Căci zbaang, mi-am dat una peste gură, în gând!

Pee-nibilă!