Am venit spre casă, azi, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.
l-am primit de la injinerul cel drăguț.
Ieri mi-a adus parchetul pentru birou, și a nimerit cireș. Eu voiam de fag.
Am făcut un scăndăluș teribil, în curtea școlii, beștelindu-l (deși nu-l cunoșteam pe om).
Menționez că la momentul iureșului, când l-am certat rău pe inji – aveam vârsta de trei ani.
Am folosit expresii dure: Deci, cheliuță, nu te pot suferi; Da io voiam de fag, urâțelule și Dacă nu mi-l pui mâine pe tot, și mă ții cu biroul vraiște trei zile, o să te sechestrez și o să te strig de față cu toată lumea “Burtică”!
Deci azi veneam spre casă, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.
Am intrat în magazin să-mi cumpăr țigări. Vânzătoarei i s-a tăiat respirația, văzând florile:
– Doamneee… cât sunt de frumoasee!!!!
I le-am pus în brațe.
– Ia-le tu.
A amuțit, surprinsă și fericită.
Când să ies din magazin, i-am spus, severă, căci deja mă cunoaște:
– Dacă îți rupe ăla picioarele că vii acasă cu flori scumpe, să nu-mi ceri bani de ghips!
– Nuu… o să se bucure…
…Iar ochii ei sclipeau ca beculețele din pomul de iarnă…
A, da, pomul de iarnă… e decembrie…
Sunt împietrită.
Am, lângă mine, câțiva dragi care nu sunt bine. Unii au semnal de avarie, alții au luat în plin catastrofe.
Câțiva așteaptă ca eu să îi sprijin în demersul de a pune viața la podea, ca să-i dea în gură, cu sete.
E pentru prima dată când, văzând prin ce trec oamenii dragi din jurul meu, îmi doresc din suflet ca inamicul să aibă o față, să fie materie. M-aș bate cu el până la epuizare.
Dar.
Nu pot să ajut.
Sunt inutilă.
Funcționez la nivelul zero – instinct de conservare.
E decembrie, mi-am criogenizat sentimentele și așteptările, iar inima îmi hibernează forțat.
Lacrimile îmi sunt țurțuri înfipți în suflet.
Empatia mi-e ca un burete stors, și-mi folosesc doar logica.
Dau sfaturi cu voce de dispecer, având ochii larg închiși.
*
…Deci am ajuns acasă purtând în brațe locul gol al unui buchet mare de trandafiri vișinii.
