Jurnalul lui Manon.

Mi-a zis, azi, pe coridoare, un sâmburel abia admis la noi în școală:
– Nona, îți citesc jurnalul, moor după el!
– Mă bucur, pui. Cât ai citit?
– Aaa… Nu mult… N-am timp să îl citesc de la capăt, da-mi fac! 🙂

Ăăă… Sâmburelu’, atenție aci, pun două linkuri pe care le iubesc.

Ăsta mă doare: Staționăm.

Ăsta mă amuză: Linia de cenzură.

Dă-ți timp! :- P

Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, iată: Acum trei zile am scris un articol despre nenea sconcsu’.

Nenea sconcsu’ miroase îngrozitor. Nu se spală, nu-și schimbă hainele. Este un dezastru olfactiv care amenință violent ficații celor din jur, deci, prin extensie, și pacea mondială locală.

Individul zace, de obicei, ca mulți bugetari, în cutia lui cu materiale electrice; el ii zice birou, eu, latrină.
Cand, doamne ferește, avem nevoie de el și intră în sala de repetiții, scaunele de pluș se fac, din roșii, violet, iar neoanele pâlpâie a cutremur.
Tot ceea ce e viu în preajmă, nu, nu cade lat, ci se sprijină agonic de pereții care, din negri, devin moi.

Am cerut ajutor cititorilor pentru a găsi o formulă prin care să îi pot spune omului să se spele, ca să scăpăm, noi, de iminentul icter, iar el, de stigmatul paria.
Am făcut haz de necaz la comentarii – cititorii fiind, ca de obicei, minunați, dar trebuie să mărturisesc: l-am evitat strategic pe hoituleț. 🙁

Azi.
Vine la mine recuziterul. Cu o mină gravă.
– Nona… Să știi că am vorbit azi cu… știi tu cine… E supărat. Mi-a zis că știe că ai spus despre el că nu se spală.
– Așa.
– Mi-a mai zis că și în ziua aia, când domnul rector a bătut apropouri, a înțeles că se referea la el…
– Așa.
– E supărat. El zice că miroase urât pentru că e bolnav.
– Dragule… Am două întrebări. Prima se referă la puloverul acela: de câte zile îl poartă?
– …Îl poartă de multă vreme…
– Vezi? Sursă de miasme. A doua întrebare: AZI MIROSEA URÂT?
– Absolut deloc.
– Așa. Voiai să-mi spui ceva?
– Nu.

**
Mulțumesc celor care au comentat la partea întâi a articolului. Vă iubesc.

Deci mă place un tip.
Da, și eu mă mir. Căci m-am obișnuit să sper că sunt iubită din umbră, ca să nu mă pleoștesc de nesperanță.
Are 40 de ani, tipul, zice că mă știe de pe la Studioul Casandra. Eu nu-l știu.
Dar îmi pare cunoscut.

Întrebările lacăt: Dacă e divorțat, de ce l-a lăsat aia? Dacă e singur, de ce dracu nu l-a luat nimeni?

Trecem cu vederea întrebările, să ne axăm pe analiză. E drăguț. Are lumină în ochi, când mă vede…
O lumină familială și familiară.

Ne-am întâlnit, azi, prin școală, când eu plecam, veselă ca un cățel și gălăgioasă ca un pițigoi, la Ikea, să-mi cumpăr mobilă pentru birou (înghesui, aici, în paranteză, o pupătură maaare pe frunte de sponsor).
Așa. Deci ne-am întâlnit întâmplător, tipul, cu mine. El, în ochi cu lumina de drag, eu, cu bucurie de excursie.
– Vii cu mine la Ikea, să-mi iau mobilă?
– Nu pot, aș veni, dar am curs de master cu domnul X.
– Spune-i domnului X ca îl pupă Nona, și o să te lase.

…M-a sunat prea târziu, ca să-mi spună că a fost învoit, eram deja în mașină, cu Irinuka și cu nea Tudoran, și ne bucuram teribil, cu ochii pe listuțe.
Cred că am menționat, ușor obsesiv, colegilor de cursă, faptul că tipul mă place și că hmm…ce-ar fi, să fie? Să mi se întâmple o relație…
…Mai ales că-mi pare așa… ca și cum l-aș cunoaște de-o viață.

Când ne-am întors în școală, încărcați ca moș crăciun, tipul a venit să ne ajute. La cărat. La despachetat. La montat.

Lumina din ochi era acolo. De data asta, însă, omul și vorbea. Știți cum e la clacă, povestim, râdem, ne arătăm.

*

Manon este defectă. Ea vede lucruri care sunt ascunse, deși n-ar vrea să le vadă.

Știți? Lumina aia, din ochii tipului… Apoi felul lui de a fi… Acel ceva nedefinit care m-a ținut în alertă de la prima vedere, căci părea cunoscut dar nu știam de unde?

Vreți amănunte? Nu vă plictisesc cu ele.
Să zicem, doar, așa: Deși are studii superioare, acest tip îmi amintește de… Titel, șoferul de camion cu suflet mare și glume de picior de scaun.

Iar din secunda în care am realizat ce îmi părea cunoscut la el, am fost ca un cuțitaș de unt.
Nu l-am tăiat, doar l-am întins pe ironie.

Ghici ce? Nici n-a simțit.

Apoi am fugit aici, în jurnal, să-mi confirm ceea ce bănuiesc de aproape doi ani:
Manon, o să rămâi singură pe veci!