Mă adăpostesc de ger în stația de autobuz acoperită (prin care circulă, mai abitir, curenții).
Suntem trei. Eu, doamna înaltă și femeia în vârstă.
Femeia în vârstă are în grijă un cărucior cu un bebe rotund care face nani.
Ea stă pe trotuar, căruciorul – în stradă.
Privesc, neliniștită, ciudățenia, așteptând ca femeia iresponsabilă să urce căruciorul pe trotuar.
Da, nu se poate întâmpla nimic, foarte puțin probabil ca vreo mașină să lovească, însă instinctul meu de mamă este în alertă.
Exact în momentul în care am intenția de a porni spre femeie și de a o ruga să nu expună copilul, doamna cea înaltă face doi pași și o interpelează:
– Doamnă, urcați căruțul pe trotuar… Dacă, doamne ferește…
– Noo, lăsați, că dacă e ceva, îl trag repede…
– Totuși, vă rog, nu se știe, cu șoferii ăștia nebuni… Dumneavoastră sunteți pe trotuar, iar căruțul, în stradă…
– Stați liniștită, dacă e ceva, îl trag repede…
Deși am un sentiment bun pentru faptul că și altă persoană simte ca mine, rămân în alertă.
Văd din spate, și simt, că femeia care are în grijă copilul nu poate fi smintită din idioțenie.
Nu e bunică, e babysitter, biată imbecilă care își umple timpul făcând… un ban… cinstit.
Dialogul este inutil. În stație se lasă, pentru câteva secunde, o tăcere grea, plină de energie supărată, care ne include pe toate trei.
Îmi trece prin cap că nu pot lăsa lucrurile așa.
Apoi.
Se întâmplă asta: simultan şi fără niciun semn prealabil, doamna cea înaltă și cu mine coborâm de pe trotuar, în stradă, și ne așezăm în fața căruciorului, scut.
Ne privim în ochi, mirate, și nu scoatem nicio vorbă.
>:D<…
Nah, acu´ m-ai facut sa ma rusinez rau, rau ca am ( si recunoscut ) renuntat la simtul civic. N-as fi avut initiativa, dar, dupa gestul vostru, veneam langa voi, Doamnelor.
a fost instinctiv. spontan. marturisesc, i-as si zis si eu vreo doua, “doamnei” babysitter…
Tipa era cretina in toata regula!!!
Felicitari pentru initiativa, dar cred ca ati fost prea blande cu “taratoarea”.
BOLOVAN, dara! o vedeam de la spate, nu o putei sminti. catar. nu aveam ce face, ea credea ca totul e ok.
Eu cred ca ii faceam si o poza si o postam, poate o recunosteau parintii copilului. Macar isi pierdea jobul, mama ei de incompetenta. Il trage repede auzi la ea. In capul ei patetic credea ca are reflexele mai rapide decat o masina in plina viteza. Pff ca acum imi vine minte un filmulet difuzat cu un copilash pe trecere….nu mai zic ca e sinistru.
EXACT la asta m-am gandit si eu atunci, cand am auzit-o, cum dracu isi imagina ea ca poate avea relfexul de a trage caruciorul din fata masinii, SUS, pe trotuar?
Doamne, ce retardata, cum sa raspunzi asa ceva? E al tau, nu-i al tau, e un suflet acolo…
Ah, Nonette, nu degeaba esti tu mamica noastra
:*
era un bebe, care dormea rotund.
a dracu de matracuca!
pup, grin.
Asta mi se pare extraordinar…aproape mi s-a facut pielea gaina la imaginea privirii si tacerii, a complicitatii materne…
stii ce e extraordinar? ca am simtit la fel, la unison, noi, cele doua. am avut aceleasi impulsuri. prima data a vorbit ea, exact cand ma pregateam sa o interpelez pe madam, a doua oara ne-am deplasat simultan, fara sa ne vorbim, fara nicio privire complice. asta e extraordinar. a fost asa… stii… special… instinctul matern. da.
Doua categorii de oameni ma scot din sarite: 1. cei care pun mai intai caruciorul cu bebelul pe trecerea de pietoni si apoi se asigura ca nu vin masinile.
2. Bunicii sau parintii care traverseaza cu copiii de mana pe oriunde numai pe trecerea de pietoni nu. Asa ca sa le dea obiceiul mai departe sa nu cumva sa se piarda traditia.
In rest, ca sofer o poti incurca foarte usor daca pe strada e intuneric (vezi strada Pache Protopopescu, pe care exista niste becuri mai economice decat ce am eu in sufragerie), iar copiii trec fuga strada, si imbracati in haine inchise la culoare si fara nimic reflectorizant.
Numai de bine!
subscriu!
Mai ales daca nu era copilul, ma rog, nepotul, ei in carut, parca mai mare e responsabilitatea cand stii ca ai in grija copilul altcuiva…
Mie una mi-ar fi fost si frica sa ies cu caruciorul in sosea, si pe trotuar as umbla tiptil-tiptil sa nu pateasca ceva cel mic. Iar de caratul in brate, daca as avea 8 maini cu toate l-as tine… am mereu senzatia aia ciudata ca urc scarile cu un bebe in brate si cad…ioi*, frica pazeste pepenii.
*ioi-ul e de la mine din ardeal, scuza-l te rog. 🙂
“ioi”-ul e adorabil, de ce sa-l scuz? pup.