Îmi hrănesc sufletul cu ce-mi aruncă, dincolo de rampă, copiii ăştia minunaţi. Un zâmbet, un hohot de râs pufnitor, o melancolie mai mult sau mai puţin lacrimogenă…
Mă mai gândesc, uneori, că-mi trece viaţa. Pe urmă, uit de ea.
M-au căsăpit toate iubirile trecute, nu vreau nimic acum.
De-aia zic, îmi hrănesc sufletul cu teatru.
…Doar aşa pot să-mi usuc în beci resentimentele.
Sper că aţi înţeles, domnure, nu vreau să vă întâlnesc.
Ah, ce frumoasa a fost asta!!!
“M-au căsăpit toate iubirile trecute, nu vreau nimic acum.”
Nonette, dau mare imbratisare. Mare de tot!