Îmbătrânesc. Pe dinăuntru. Nu mai pot para loviturile sub centură, nu mă mai refac uşor.
De la întâmplarea de ieri sunt zombi. Nu mai zâmbesc, efortul mă costă energie.
Fac treaba ca un roboţel, şi merg cu ochii în pământ, pentru a evita întrebările.
*
Azi. Eram la sală, aranjam decorul, când mă sună Antenuţă, electricianul. Cel care, în afara orelor de program vine, şi iar vine, să revadă spectacolele.
– Doamnă, îmi deschideţi şi mie uşa de la biroul dumneavoastră?
– De ce, puiule?
– Am o siguranţă de schimbat.
– Vin acum.
Mă târăsc, apatică, spre birou… …Şi mă întreb, pe drum, ce siguranţă am eu, de schimbat, pe-acolo…
Ajung la ușă. El era acolo.
Cu doi trandafiri albi, în mână.
– Unul este pentru dumneavoastră, celălalt este pentru Irina.
Instant, îmi ţâşnesc lacrimile, fluviu, din ochi.
– Pentru ce, dragule? Pentru ce ne dai flori?
– Voiam să vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi.
– Mă copleşeşti…
Şi plâng, plâng, fără să mă gândesc măcar o clipă că sunt penibilă, că ar trebui doar să zâmbesc şi să mulţumesc, amabil.
– Îţi mulţumesc… Mă copleşeşti…
– Aşa! Acum ştiţi şi dumneavoastră ce simt eu când ies de la spectacole.
…Antenuţă, electricianul. Steluţa luminoasă a unui azi mohorât de ieri.
