Aseară am demontat decorul, şi m-am târât spre casă, cu gândul la nani.
Aproape că zâmbeam, însă mi-am adus aminte că azi, de dimineaţă, înainte de a monta celălalt decor, trebuie să facem curat în sală, căci sunt confetti pe jos, de la zbenguiala clăuneilor.
…Femeile de serviciu nu lucrează în uikend, deci la faza asta mi-a murit zâmbetul.
Boon, deci voi dormi buştean -îmi zic- şi o să vin şi mai de dimineaţă, să mătur sala aia, ca să nu stârnesc revolte printre cei care, cu ochii cârpiţi, vor căra mesele în scenă.
Toată lumea este în mood-ul de protest. E o chestie generală, aşa, ca un anotimp, i-aş zice primăvară, ca să îmi recapăt zâmbetul ironic.
Revin. Deci am ajuns acasă. M-am culcat şi tocmai îl visam pe G., c-o masă în spate, supărat pe mine, care îmi spunea: O las aici!
Cand a trântit-o de pământ, m-am trezit cu inima pe goană.
… Vecinii de sus veniseră de la filmare şi târau, nu ştiu ce, prin casă. …Le-o fi rămas vreun reflector în plus… Sau voiau să îngroape ceva?… Nu mi-am mai răspuns, am zâmbit cu înţelepciune şi am adormit la loc.
Dimineaţă au început să bată clopotele de biserică. Sâmbăta?
Am mustăcit şi-am fredonat, somnolentă: Pentru cine bat clopotele, Mitică? …Moment în care am sărit din pat: Pentru TINE, madam!
…Am zâmbit, ce dracu să fac? Dacă până şi alarma de uikend a telefonului sună a slujbă de înviere… E clar. N-am voie să adorm.
🙂
