Vestea mi-a fost aruncată ca o dală de beton în spinare. “Am cancer, Nona”, îmi scrie ea – parte din viaţa mea.
M-am prăbuşit în mine, cu plămânii, ficaţii, inima – terci.
Mi s-a răsucit sufletul.
Să ce? Să mă revolt? Să urlu? Să de ce-uri către dumnezeu? Cum? Fără aer?
Când eşti sub dala aia de beton, întinsă ca un câine călcat de maşină, CUM să ajuţi? Ce să spui, cu gura amuţită de gând blasfemitor?
Aşa că mă târăsc prin şcoală, şi caut să vorbesc cu alţii, să mă adun de pe jos… Şi întreb lumea, obsesiv, cu inima picurându-mi sânge, nu lacrimi: Ce fac eu cu ăsta? Cu ghemul ăsta de revoltă şi durere?
Suntem nepregătiţi când vine cataclismul. Reduşi la spaimă şi protest înăbuşit. Fiinţe mici, particule care sunt măcinate mărunt de toate nenorocirile vieţii, ca să-ncăpem în sită, la final. Nisip.
*
Pe seară, tot ea îmi dă mesaj: “Să nu plângi şi să nu suferi. Eu sunt optimistă. O să fie bine.”
Ahh…
Uite de ce oameni m-a legat pe mine Dumnezeu până la moarte.
Îi mulţumesc.
…Şi-l rog, în egoismul meu nemărginit, să mă ţină legată de ei până la moartea mea.
