Jurnalul lui Manon.

Prima dată am așezat un carton in față, că îmi lăcrimau ochii privind în zare degeaba.
După aceea, am lipit poze pe carton, ca să nu mai văd maroul tern.
Apoi am pus rigips, că e demn și-l poți picta ușor în culori vesele; huma becisnică îmi dă alergii.

Am lăsat neacoperit un spațiu mic, în dreptul sufletului, pe acolo simt lumina din alții. Când am dubii, fug la fereastra de sus, ca să privesc ochii.

Rigipsul nu rezistă la intemperii, așa că am zidit împrejur multe cărămizi roșii, turnuleț.
Am săpat șanț, pe dinafară, și l-am umplut cu apă.

O fortăreață. Acolo stau acum. În turnul care se confundă cu un deal, căci peste cărămizi crește iederă.

Nu mă mai poate cuceri decât bărbatul din visurile mele. …Dar el nu știe unde mă aflu, în lumea asta mare.

Și dacă m-ar găsi, n-am poartă, să-i deschid.

Uite… Desire

Nu mă agită, mă face să zâmbesc și să mă relaxez.
Or mai fi vreo doi, ca mine, în eterul ăsta…

Surprinsei azi o bârfă mică pe coridoare, și voiam să trec mai departe, cu privirea aia a mea, sugestivă. Aveam sprânceana a dreaptă în sus – lăsați oamenii în pace, e viața lor, se culcă și ei cu cine vor – gen.

Iar el (menționez în treacăt că el mă poftește, de ceva timp) mă agață cu replica:
– Lasă, că și de tine am auzit, acum câteva luni…

Fac stop și mă întorc, absolut fericită.
– Ia, lovește-mă, dragule, că de un an și șapte luni m-am călugărit. Dar sunt curioasă, cine se culcă avec Manon și ea nu știe?
– Ăăă… e tipul ăla, care venea uneori cu o cameră și filma prin școală…
– Ăla de un metru șaizeci de-l băgam sub radical, cu plete la spate și chelie în față, slab mort?
– Î-hî.
– Cu geanta aia verde, murdară?
– Nu știu de geantă.
– Cu coșuri pe frunte?
– Ăla, da, de la ziaru ăla…

Mă pleoștesc, brusc.
– E gay. Declarat.

Și plecai cu sprânceana a dreaptă în jos, uuușurel dezamăgită.

*
Sunt atât de boringitor – cuminte, încât nici măcar fitiliștii nu fac eforturi să inventeze, despre mine, o picanterie verosimilă.