Mergeau ţinându-se de mână. Poartă, fiecare, în ochi, vârsta de şaisprezece ani.
Soarele strălucitor a poposit pe fluturele de metal cu care fetiţa şi-a prins moţul cel roşu.
Niciun zâmbet, pe feţele celor doi.
S-au aşezat pe banca din staţia de autobuz, nu lipiţi, ci la distanţă.
Când trec prin dreptul lor, o aud pe ea, şoptind:
– Dar am crezut că şi tu…
Iar el răspunde:
– Păi dacă eşti fra-ie-răă…
Mi se strânge inima.
Ridic privirea şi mă uit la copacii fără frunze care, aureolaţi de lumina orbitoare par să-mi spună ete, mami, noi stăm cu rădăcinile în sus.
Iar mami zâmbeşte.
Nu e nicio dramă. O să vină, şi ea, primăvara.
