Mergeau ţinându-se de mână. Poartă, fiecare, în ochi, vârsta de şaisprezece ani.
Soarele strălucitor a poposit pe fluturele de metal cu care fetiţa şi-a prins moţul cel roşu.
Niciun zâmbet, pe feţele celor doi.
S-au aşezat pe banca din staţia de autobuz, nu lipiţi, ci la distanţă.
Când trec prin dreptul lor, o aud pe ea, şoptind:
– Dar am crezut că şi tu…
Iar el răspunde:
– Păi dacă eşti fra-ie-răă…
Mi se strânge inima.
Ridic privirea şi mă uit la copacii fără frunze care, aureolaţi de lumina orbitoare par să-mi spună ete, mami, noi stăm cu rădăcinile în sus.
Iar mami zâmbeşte.
Nu e nicio dramă. O să vină, şi ea, primăvara.
>:D< … I-am vazut cand am citit…
da, se intampla tot timpul…
De-ar veni odata ca m-am saturat sa vad radacinile. Vreau verde!
Ah, sarmanele indragosteli de 16 ani, sunt cele mai greu de trait, dar si cele mai savuroase.
Trebe’ s-o fumam, fir’ar ea sa fie!
:*
mie-mi plac radacinile, sunt haioase… copacii, zice-se, au coroana la fel de mare pe cat se intind radacinile, in pamant.
si copacii, iarna, ete asa vazui io, se asezara in cap, cu radacinile in sus. nu-s deprimanti, ci ghidusi.
deci m-am tacanit. :- P
Hahahah, nu te-ai tacanit Nonette, e o viziune mai optimista asupra peisajului iernatic.
Te pup!
Crezi c-o sa vina anul asta?eu renunt la ea anul asta pentru o dragoste adevarata,candva(o relatie al carei sfarsit sa nu i-l vad din prima zi)