Jurnalul lui Manon.

@ ioanabis. “Ce ti-a adus teatrul si ce i-ai spune unui copil care vrea sa dea la teatru?”

Dragă Ioana, există două tipuri de actori: cei care servesc scena şi cei care aşteaptă să fie serviţi de scenă.
Fac parte din prima categorie.

Teatrul mi-a adus descătuşare. Terapie. Teatrul mi-a adus confirmarea că nu poţi dezlipi actorul de caracterul cu care acesta defilează. Pe scenă nu poţi minţi, eşti gol în faţa mulţimii. Teatrul, pentru mine, e o necesitate, nu o dorinţă.

Am intrat în facultate după câteva încercări eşuate. Da, am înţeles, mă apucase datul admiterii pe timpul lui Ceauşescu, ce şanse aveam noi, cei ai nimănui, atunci? Am pierdut-o, astfel, pe Julieta. Nu-i bai, oricum nu mă încadram tipologic.
Am fost pe scenă timp de zece ani, şi, cu puţin noroc, poate că n-o ratez şi pe mama lui Hamlet, aşa cum s-a întâmplat cu Julieta.

De fiecare dată când aveam spectacol, eram fericită, aveam inima plină de bucurie.
Timp de zece ani, am jucat cu acelaşi entuziasm.
Teatrul este, pentru mine, o oază. Nu m-a trădat niciodată, pentru că eu iubesc fidel, ca un câine.

N-am făcut niciun compromis pentru a deveni vedetă.

Iubesc mirosul scenei.

Îmi taie respiraţia emoţiile răspândite în sală.

De fiecare dată când trebuia să intru în scenă, îmi venea în cap aceeaşi întrebare: Ce dracu caut eu aici, preferând zbuciumul, liniştii?
De fiecare dată aveam întrebări, mă puneam la îndoială, eram la fel de vie, chiar cu preţul ironiilor las-o moale, nona, că nu mai avem chef, azi, să jucăm.
Pentru mine actoria nu înseamnă chef, ci operaţie chirurgicală. Nu random, ci dozare farmaceutică.

De ceva timp, însă, iată-mă în slujba teatrului, altfel. Aici, în facultate, printre ai mei, ajutându-i pe cei mici, artişti în devenire.

Visez, încă, să joc, dar am un blocaj pe care, azi, nu mă mai obosesc să-l înţeleg, fiind prinsă de faptul că vreau să îi sprijin pe alţii.

Ce i-aş spune unui copil care vrea să dea la teatru?
Ce le spun de şase ani încoace, de când am inventat un forum numai pentru ei, pentru ca să nu se simtă ai nimănui, pentru a le linişti zbuciumul, pentru a le da încredere, pentru a-i încuraja să spere: Urmează-ţi visul, vino la admitere, atunci vei ştii sigur, indiferent de rezultat, dacă asta vrei cu adevărat.

Cât despre curajoşii care îndrăznesc să spere că într-o zi vor fi actori… şi vin la examenele de admitere, le-am pregătit admiterea pe tavă.
Ei trebuie, doar, să respecte, iată … ZECE PORUNCI

@Bianca. Ea îmi propune să scriu despre “Paranormal, fantome, povesti cu chestii paranormale”

Există o întâmplare, să-i zic aşa, în viaţa mea, care mi-a rămas lipită de creier, pe care nu o pot înţelege, care mă sperie, mă obsedează uneori şi de care mi-e frică, pentru eventualitatea în care o s-o retrăiesc.

Eram studentă în anul întâi. Lefteră, speriată, provincială, neadaptată la ritmul alert al Bucureştiului.
Locuiam, prin amabilitatea unui om deosebit, care provenea din acelaşi orăşel îmbâcsit de provincie ca şi mine, într-o casă de pe lângă bulevardul Kogălniceanu.
Avea camere înalte, casa, şi duşumele scârţâitoare, era construită pe principiul vagon, sordidă, întunecoasă, rece, vara, şi îngheţată, iarna.

Eram singura femeie în grupul de patru. Toţi artişti, păduchi leşinaţi, cu ochi strălucitori de entuziasm, cu iubire profundă pentru artă. Găteam la comun ciorbe în oala de zece litri, ne împărţeam ţigările, mergeam la filme de artă pe care le disecam, apoi, în nopţile adânci.

Ne strângeam în camera în care stăteam eu, în jurul radiatorului improvizat dintr-o placă de BCA care nu putea alunga umezeala crâncenă şi frigul insinuat în oase şi vorbeam, ore în şir, fumând ca şerpii.

Băieţii îmi lăsau mie, noaptea, instalaţia anemică de încălzit, pentru că eram fetiţă, deci, mai sensibilă.

Casa aceea avea o atmosferă, un aer propriu, un miros al ei, iar frigul…frigul acela, permanent, care te amorţeşte şi te doare…

Dormeam îmbrăcată cu două straturi de haine, în noaptea aceea. Eram acoperită cu un cearşaf, o pătură şi o pilotă groasă. Dacă aş fi avut lumina aprinsă, mi-aş fi văzut aburii respiraţiei, în ciuda aerului cald dat de radiator. Camera se încăpăţâna să fie ca o peşteră străbătută ce curenţi tăioşi, răi, îngheţaţi, umezi.

Frântă de oboseală, am adormit într-un final. Nu ştiu cât timp a trecut, însă am simţit, alert, că ceva nu este în ordine… Îmi tremurau picioarele, aproape convulsiv, din vârful degetelor până la bazin, şi nu de frig.
Însă ceea ce m-a speriat ţinea, nu de faptul că, paradoxal, nu îmi era frig, ci de faptul că acel tremur îngrozitor urca încet, în sus, în corp, ca o apă care te inundă şi se apropie de gură.

Panica mă ţinea în priză în timp ce creierul încerca, disperat, să găsească o explicaţie pentru această vibraţie care mă zguduia la nivel celular.

Ştiam că nu dorm, îi auzeam pe băieţi râzând în bucătărie şi memoram ceea ce discutau, pentru a verifica a doua zi, în cazul în care nu voi muri ( nu ştiu de unde îmi venise asta) –  dacă mă păcăleşte visul sau chiar mi se întâmplă inexplicabilul.

Eram întinsă pe spate şi nu mă puteam mişca, nu puteam striga, aveam ochii deschişi în întunericul de smoală, trăind un paradox: tot corpul îmi vibra, progresiv, de-acum tremurul îmi cuprinsese şi mâinile şi stomacul, eu fiind, de fapt, paralizată.

Am simţit cum această vibraţie îmi cuprinde plexul, cum urcă înspre cap, îmi tremura, deja, şi gâtul. Ţineam ochii strânşi, căutând o soluţie, şi dintr-o dată m-am întrebat, nu ştiu de ce, oare încerc să ies din mine, sau ceva încearcă să intre în mine? Mi-amintesc foarte bine că, pentru un moment, mi-a surâs ideea unei experienţe paranormale, auzisem poveşti despre oameni care se decorporalizează şi colindă aiurea, însă gândul imediat următor a fost o spaimă cumplită: dacă ceva, nu ştiu ce, încearcă să intre în corpul meu, ce mă fac?

Am deschis, brusc, ochii, şi am văzut, deasupra sobei din cameră, o lumină albă, rotundă, cât o minge de fotbal, care a fost, brusc, aspirată în colţul tavanului, ca o imagine pe revers, şi am auzit şi sunetul, ţsst!, ca atunci când ţii buzele ţuguiate şi inspiri brusc aer mult printre dinţi.

Am rămas, blocată de imagine, în aceeaşi poziţie, atentă la ceea ce mi se întâmplă; tot corpul – dar mai ales capul – îmi vibra în continuare, nu în crescendo, ci spre o vagă dar promițătoare liniştire…

Toată pielea, făcută de găină, printr-o acuitate senzitivă neobişnuită, simţea dureros cât cântăreşte fiecare piesă de material care mă acoperă: colanţii, pantalonul de pijama, cearceaful, pătura, pilota, fiecare cu greutatea proprie.

***
Am povestit această experienţă multor oameni.
Nimeni nu a avut o explicaţie care să ţină de logică.

Profesoara mea, Olga Tudorache, m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus: e bine că ai deschis ochii, şi e bine că ai pus stop, putea să fie o decorporalizare, însă la fel de bine putea să fie o energie negativă care dorea să intre în tine…

Nu ştiu ce-ar fi fost dacă m-aş fi lăsat să mi se întâmple.

Ştiu doar că acum, scriind, mă traversează un sentiment straniu, iar inima îmi bate la fel de tare ca atunci…
…Am rămas, după atâţia ani, cu aceeaşi senzaţie acută că în noaptea aceea trebuia să înţeleg ceva, şi nu ştiu ce.

@kittysor  care propune să scriu despre “Titel: început, cuprins, sfârşit.”

Sucursala Dristor, prima stânga, spate piaţă.
Clădire înaltă, oameni blocuitori.
Întâlnire singuratici.
Eu, Manon artistă, el, Titel camion.

El, înalt frumos gropiţe obraji, eu, veveriţă spiriduş fermecător.
Privit reciproc admirativ promisiune tentă sexuală.
Eu, plimbat Pupa faţa blocului, el, purtat bere doi litri etaj bloc.
Eu vorbit frumos, el lătrat făcut feţe prost. Stop.
El, brusc cerut căsătorie, eu, hai sictir. Stop.
El, insistenţe, eu, reject. Stop.
El tandreţe ochi animal lovit, eu capitulare milă dracu ştie motiv real.
Eu, construit sentiment admirat gropiţe, el, pupat creştet căldură alintat iubita.
Eu, nevoie dragoste protecţie bărbat, el visare omorât singurătate.

Mutare împreună început dezastru.
El meci, eu integrame.
Eu, spălare, el, mătreaţă.
El, nema putirinţă, eu, reprimat hormoni resemnat.
El, ochi televizor zi lumină, eu, mobilier.
El, mama, eu, mă-ta.
El închis sine, eu, scandal. Stop.

Eu, mutat bagaj supărare, el, bere, plâns, cerut înapoi venire.
El insistat sunat trimis mesaj ore, zile, luni, eu, înmuiat primit înapoi.
Eu, spălare, el, mătreață.
El, iubire disperat, eu, final. Stop.

Eu, scris jurnal pus amar pamflet, el citit diagonală arătat deget mijlociu.
Eu, limbaj cartier, ameninţat mitraliera dorit lăsat în pace, el speriat redus tăcere.

Eu, scuturat genunchi, ridicat, iubit platonic, el, înţeles sfârșit trăit regret amintiri .

De azi, până mâine seară, Jurnalul devine un Google care și răspunde la comandă.
Doar pentru cititorii mei. Iar eu o să scriu punctual, balansând între paranteze, dar deja mă știți cum sunt…

Mă sprijin pe voi, ca să nu bubui altfel.

Deci.

Voi propuneți tema, sau așterneți aici nedumeriri, despre orice subiect care vă roade și asupra căruia vreți să poposesc.

Sau scrieți doar un titlu și formulez eu cuprinsul.

Spuneți dacă vreți să dau răspunsul serios sau pamfletar.

Atenție, ne vom citi între noi, deci trebuie să fim spirt! 😉

Avem 36 de ore. Voi propuneţi, eu mă supun, cu bucurie, maratonului.

Vă ascult.

Stau zâmbitoare pe scaunul incomod și urmăresc scenele de improvizație cu clovnerii  (examen al anului II, master actorie).
Lângă mine e o masă, iar pe ea, cocoțată fetița care filmează.
Pe colțul mesei, în ochii mei, un pachet mediu, marcă proprie Carrefour, pe care scrie: Șervețele umede pentru Incontinență.

Pierd, căzută în gânduri, dansul copiilor, de final, pentru că nu-mi iau ochii de la pachet și dincolo de ferească-ne dumnezeu, mă frământă misterioasa întrebare: dacă ai incontinență, pentru ce îți trebuie șervețele umede?

**
Văd firma de la distanță, are desen și scrie cu verde: GreenFoot.  Vreun salon de spa, zic, vreo sală de gimnastică.
Când mă apropii, rămân mască. Pe ușă scrie: Magazin cu produse alimentare organice.

Arunc leapșa în eter, patronului: Prietene, când îți spui în gând picior…verde, tu chiar salivezi?

Furtunica de aseară, chemată de disperările noastre, a stârnit în fața blocului o bucureală aniversară încropită la moment. Un grup de cinci tineri, două fete și trei băieți, s-au zbenguit în ploaie cu râsete, strigături și bălăceală, preț de… cât a ținut intemperia.
Uzi fleașcă, vioi și gălăgioși ca un cârd de gâște, tinerii se adunau pe o linie și porneau asaltul prin bălțile mărișoare, luându-le direct în plex, aș spune, dar exagerez. Apa era doar până la genunchi.

Când au obosit, s-au adunat ghem, au cântat La mulți ani și au fugit, zgribuliți, să facă nani.
Frumos.

…Doi dintre ei, însă, care probabil că băuseră peste programul de lucru al ficatului, au rămas, pentru tot restul amărătei ăleia de nopți, în stradă.
Infernal.

Am încercat să adorm, pe la ora patru dimineața, ei, aș… Urlau, țipau, loveau cu obiecte în tot ce putea să aibă rezonanță maximă…Partea cea mai tristă a început în momentul în care și-au adus aminte ce organ posedă în chiloțeii murați, și au început să-l caute, strigându-l pe nume, cu disperare, furioși…A durat și căutarea asta ceva timp, dar l-au găsit, într-un final. Și-au revenit brusc, vioi și fericiți. Nu puteau ține numai pentru ei descoperirea, așa că a urmat partea a doua, trebuia musai ca vecinii să fie anunțati, așa că s-a făcut anunțul, taare, pentru fiecare fereastră în parte: Eeeeteee puuuulaaa!

Am adormit cu spaimă, visând că voiam la maxim să omor un șarpe dar nu reușeam, pentru că aveam mâinile în ghips care mă încurcau și la fugă. Freak.

La opt am fost în picioare, coșmarurile mă obosesc mai tare decât nesomnul.
Aveam stările alea de neliniște în corp, pe care nu le combate nici sfânta cafea.

Așa că.

Am luat ciocanul și mi-am spart sufletul ca pe o nucă. Am pus coaja deoparte, ca s-o lipesc mai târziu, și am cules trei bucățele de angoase care mă priveau cu ochi niznai-speriați.

Băăă!!  Am speriat o lume întreagă, ba mi-e bine, ba mă apucă amocul, voi nu știți să stați, dracu, deoparte, când sunt nedormită? Dați buzna peste om ca să-l scormoniți la suflet și sa-și aducă aminte de toate înjurăturile sofisticate, adresate nu spun cui?
Iaaa… Le-am luat de guler și le-am aruncat în WC. N-am tras apa, că mă cunosc ce-mi poate pielea, deseară le scot, le spăl și le pun pe raft, până când mi-o da aiuritu’ ăla un semn de viață…

Acum sunt bine. Mă mișc încet, ca sub lumină de stroboscop, dar am curaj să merg direct la coafor.
Simt, ce-i drept, vreo două palpitații care țin de faptul că nu știu ce o să-mi facă tanti aia în cap (Rugăciune: Înger, îngerașul meu….)

Dacă mâine nu mai scriu pe aici, e clar, moțul mi-a fost tuns, iar, în conformitate cu o altă personalitate masculină celebră.

De-abia atunci o să strig, pitită în bucătărie, ce vedeți în titlu. 😉

Sunt atât de romantică încât sentimentele copleșitoare se concretizează, uneori, în zâmbet tâmp.

Sunt atât de romantică încât, în momentul în care cineva îmi omoară fluturii de iubire, eu nu-i îngrop, ci le dau foc, în speranța că ei se vor reîntrupa din propria cenușă.

Sunt atât de romantică încât o excursie spre locuri necunoscute n-ar avea valoare decât dacă aș fi însoțită de bărbatul iubit, pentru ca eu să alerg în jurul lui ca un căluț și să îl bucur, cu inima plină de soare, ete, tati, piramidele!

Sunt atât de romantică încât, atunci când vine vorba de inefabila iubire, “concret” reprezintă doar transcrierea fonetică a unui cuvânt englezesc ce se traduce “beton”.

Sunt atât de romantică încât am pulsul accelerat numai la vederea unui cuplu care se îmbrățișează de față cu toată lumea, închis ermetic în suma de doi.

Sunt atât de romantică încât cred că iubirea ni se dă; ea vine de dincolo de noi și n-o putem ucide, căci căutăm perechea.

**
Undeva, în orașul ăsta întins dar mic cât o comună, antenele îmi detectează tristețe amarnică. Unui suflețel de fetiță, pui de-al meu, nu-i este bine, are inima răvășită.

Așa că o să uit, azi, cât sunt de romantică.

Ne vom întâlni și o să tac, și o să-ascult și n-o să sfătuiesc.
…Pentru ca ea să își găsească, singură, calea.

Îmi voi pune palma pe gură dar voi ține ascuns, la spate, colacul de salvare.
Sper să nu-l folosesc…
…Căci, de romantică ce sunt, proiectez uneori lumină spre sentimente rătăcite care nu-mi aparțin.

Am să încep prin a mulțumi șantieriștilor care scobesc pământul din jurul școlii (te pup, răducu), pentru că pana de curent care mi-a decedat instantaneu computerul din birou m-a forțat să plec spre casă și să ratez potopul care se apropia de București.

Mergeam pe drum, leșinată de presiunea fără aer, și am trecut pe lângă două doamne, care, dacă e să mă iau după greutățile atârnate de urechi, gât și degete, păreau înstărite. …Degeaba, căci privirile erau triste la unison.
Gura uneia, mai ales, asortată la dramă deci acră, povestea cu furie reținută despre copilul din dotare, care părea, după descriere – la cei doi anișori – un mic infractor în devenire, căpușă obositoare mâncătoare de nervi și sursă de pierdut timpul, “că puteam și eu să mă distrez ca toată lumea, ăsta mic a fost un accident nedorit”.   (Ceee ??)

Categoria asta de fomei, care nu au lipsuri materiale dar posedă vocația tristeții și instinct matern comun pietrelor (care se împodobesc pe dinafară cu kile de metale prețioase doar pentru a căpăta greutate și a învinge, astfel, legea gravitației) mă fascinează. Le-aș desface cu șurubelnița, să văd și eu cât de gol poate fi un creier.

Mai aveam un pas până când să ajung în fața lor, și am auzit obida, ca un blestem, spusă mai tare, pentru a primi și complicitatea mea tacită: Eeei…cine n-are, să nu-și dorească.
Adică mă lua, pe mine, martor compătimitor?
Privirea sticloasă pe care i-am aruncat-o madamei, pumn, direct în fața aia distrusă de pe care lipsea belciugul de aur, a făcut-o să tresare, scurt, din pupilă. Dacă deschideam și gura să vorbesc, o prăvăleam în tufișul ăla uscat ca sufletul ei.

M-am mulțumit să trec mai departe și să gândesc, furibund: femeia care consideră că propriul copil este o povară grea, dovedește că venirea Ei pe lume a fost un accident îngrozitor și regretabil.

Ahh…Sper că a prins-o potopul, s-o curețe, imbecila!

**
update 15 iunie:
1. ceafa tunsa scurt. Exclus, nu băga foarfeca în ea, că sângerezi până mori.
Fă o cură de slăbire şi mişcă-ţi gâtul mai des.

2. cat timp se ia xyzal. Depinde, întreabă medicul. Eu mai am puţin şi fac anul de când iau xzyal, şi îţi dai seama că voi aniversa evenimentul fără să pot gusta un pic de tort, că am luat alergenul din marţipanul cel turcoaz…

3. gerbili moarte. Ok, nu fac mișto, vrei să știi despre gerbili (aka veverițe mongoleze) și cât trăiesc. Cel mult patru ani, cu doi ani mai mult decât hamsterii. Dar merită să îi ai în casă, excelente animale de companie, acești pufuleți care m-au făcut să ador și șobolanii din canal… Dacă ai nelămuriri, întreabă-mă la comentarii, știu tot despre creșterea lor.

**
Stau, toate trei, pe o bancă, e cald, infernal de cald… Sunt atente la conversaţia pe care o am cu el, au încremenit, cu priviri fascinate, de când l-am îmbrăţişat şi până când l-am pupat de good bye.
Le văd ochii curioşi, când mă apropii de băncuţă, admiraţia, zâmbetul, aşa că zâmbesc, la rândul meu, cu inima caldă, şi le suflu, prieteneşte-conspirativ: Da, EL ESTE…

Sunt atât de mândră de oamenii speciali, din tagma mea, pe care îi cunosc, unii sunt vedete, alţii încă nu, însă, dincolo de asta, îi iubesc pentru caracterul lor minunat şi pentru inima, ca pâinea caldă…

Acest om, înainte de a fi pe sticlă zilnic, îmi era coleg de teatru. Îi păsa de ceilalţi, iubea spectatorii, avea un haz nebun… Mi-a spus, odată, în stilul lui direct, de taur, Nona, nu vei face niciodată carieră dacă nu înveţi să calci pe cadavre. Nu te mai da la o parte, luptă pentru ce e al tău!
Surprinsă, l-am privit direct în ochi: Tu, dragule, o faci?
S-a uitat la mine cu privirea aia tăios ironică, în spatele căreia lucea o bunătate extraordinară: Evident că nu…

Un om frumos, pe dinăuntru, cu o imagine controversată, căci nu toţi îl plac. A rămas nealterat şi departe de ifosele pe care ţi le aduce celebritatea.
Sunt onorată că îl cunosc.
Este, da,  un om frumos.

**
Trec zilnic pe lângă zeci de oameni, pe unii îi remarc, pe alţii îi ignor, căci agresează.
Eram în spatele ei, era îmbrăcată în bej, iar bluza şi fusta, chiar şi cocheta pălărioară, mi-au atras atenţia, erau croşetate frumos, cu gust. Aerul pe care îl lăsa în urmă mirosea a floare de cireş.
O depăşesc, privind-o discret. Are, cred, aproape de 70 de ani, o faţă splendidă şi luminoasă, ochi veseli şi vii, iar guriţa, năsturel, cu o pată de culoare corai.

Mă întorc şi îi spun: Sunteţi superbă, absolut superbă!
Zâmbeşte cu inima plină de soare şi îmi mulţumeşte cald şi cu personalitate, sunteţi o drăguţă, mi-aţi făcut un compliment care îmi luminează dimineaţa…

Voiam să vă întreb pe voi, dragii mei care mă citiţi, voi faceţi complimente străinilor frumoşi?