Jurnalul lui Manon.

Sunt unul dintre cei mai bătrâni cetăţeni ai comunităţii virtuale, de pe vremea când se făcea naveta, de la un forum spre altul, de pe vremea când forumul însemna comunitate strânsă la un loc, pe căprării. Am trecut prin click, bb-uri, ag, ad, out, animale, unatc, cam tot…
Am înţeles de timpuriu că, indiferent de minunile pe care le spui în scris, întâlnirile face to face reprezintă (nejustificat) motive de dezamăgire, pentru că în eter oamenii sunt fascinanţi îngeri şi demoni, în realitate ei sunt doar feţe frumoase sau urâte, cu bune şi cu rele greu de digerat.
Socializările pe net erau excepţionale, întâlnirile pe viu ne obligau la complezenţă, căci nu îndrăzneam, niciunul, să facem pasul spre prietenie. Motivul: oamenii care respiră eter sunt oameni care au primit-o de la viaţă, pe viaţă.
… Aşa era atunci.

Cine suntem noi?… Oameni normali cu plus, cu frustrări care trebuie exprimate şi altfel, prin scris…Pe care nu ni le putem alina pe viu, căci oricât de multă istorie ai scrie pe net, lipseşte magicul din privire, atingerea, lacrima, contactul direct al vieţii reale.
… Este motivul principal pentru care resping circumspectă coup de foudre -urile virtuale şi atenţionez discret prietenii despre poveştile de amor prin site-uri care promit cuplarea.

Îi iubesc pe oamenii pe care i-am cunoscut pe forumuri şi mi-au lăsat o impresie deosebită, chiar dacă nu mai comunicăm. Nu i-am uitat.

A venit o zi în care m-am retras. M-a furat viaţa, o perioadă, şi am renunţat la acest gen de socializare, scriind în continuare tot ce mă marchează, dar publicând virtual într-un spaţiu restrâns. Nu mai simţeam nevoia de dezbatere. Am păstrat doar unatc -ul, căci acolo este sufletul meu şi am o responsabilitate morală.

Şi iată că acum, la insistenţele unor oameni care, spre deosebire de mine, au depăşit faza pe forum local – trecând la olimpiada pe blogosferă, mi-am zis să calc peste îndoieli şi să încerc să mă aliniez la noua ordine.

E prea devreme să mă pronunţ, însă iată ce observ, după o cercetare şi analiză la rece a peste o sută de bloguri:

Azi nu se mai face naveta. Blogării stau într-un bloc a cărui înălţime se pierde în nori. La fiecare etaj există câte un palier, cu multe apartamente. Apartamentele nu au uşă. Se circulă, dintr-o casă într-alta, cu uşurinţă şi cu familiaritate. Blogării sunt o familie numeroasă care trăieşte sub acelaşi acoperiş.
…Aşa e acum.

Am fost repartizată, provizoriu, de administratorul zelist, la etajul 6907. Am intrat pe palier şi mă îndrept spre ultima garsonieră, care este a mea. Are, deocamdată, uşă la intrare. Intru, îmi aşez laptopul pe măsuţă şi iau etajele la rând, pentru a vedea, pentru a înţelege regulile casei, ce se face şi ce este interzis.

Cu ochii cât farfuriile, glisez uşor printre oameni şi întreb, timidă, când nu înţeleg.
Holurile sunt populate până la refuz, e un du-te vino ca într-un cuib de furnici. Nimeni nu se tamponează, toţi se cunosc, îşi spun pe numele mic.
La etajul 5, trei fete îmbrăcate în costume de piele neagră, mulate pe corp, stau pe hol şi recită din Eminescu, acompaniate de chitară. Doi tipi fumează şi vorbesc porcos despre aiurea. Ei sunt luaţi în tărbacă, de un al treilea, care are replică pentru orice. Îmi ţin cu greu râsul, tipul e amuzant şi inteligent, dar eu sunt nouă şi nu vreau să dau impresia că râd ca vaca, din senin… Mai ales de numele lui ciudat, care face trimitere, la modul cel mai funny, spre cimitir…
O tipă plinuţă împarte pe coridor prăjituri reţetă personală, fapt care îi determină şi pe cei doi liceeni din faţa ei să renunţe la disputa IT şi să se înghesuie la savurarea dulcelui. Un nene cu ochelari, cam de vârsta mea, scrie serios ceva pe o hârtie, cu responsabilitate de administrator. Un tip arhicunoscător mă face să rămân blocată în ochii lui inteligenţi, indecent de mult. O fetiţă înşiră mărgele pe aţă iar alta se plimbă agitat şi-şi spune replici din filme. Un tip zburlit se uită la mine cu ochi de vulpe şi am vaga senzaţie că l-am mai întâlnit, demult, pe un forum. Scria aberaţii şi părea nebun… Aşa că mă strecor uşor prin mulţime, simţind priviri arzânde-n ceafă şi cobor un alt etaj.
Aceeaşi înghesuială. O fată cântă la chitară iar pe muzica ei un tip fumează trabuc şi dă citate, cu voce gravă, din latină.
Miroase a mâncare gătită, ca la mama acasă, de sărbători. Detectez şi sursa: un bărbat cu şorţuleţ iese dintr-o garsonieră şi trece, cu costiţele lui afumate, în cea din faţa lui. Remarc inocentă, cu voce moale, că are nişte mâini lucrate mişto, deci e şi mascul şi gospodar, ce paradox! Fata de la chitară îmi spune că tipul e dat, să nu-mi fac iluzii. Eu îi explic că nu am venit la agăţat, ea mi-o arată pe soţia bucătarului. Renunţ la explicaţii şi o privesc pe soţie. Are treabă ca o furnică şi deşi tânără, pare mama lor: adună noutăţile, susţine campanii, încurajează timizii, ceartă obraznicii. Mă înroşesc atunci când îmi face cu ochiul, a simţit că sunt nouă şi în privirea ei compătimitoare văd întrebarea: asta cât o rezista pe aici?
M-aş duce să o salut, însă sunt pleznită peste ceafă de o palmă violentă. Nu apuc să văd decât că cineva, nu ştiu dacă femeie sau bărbat, o tuleşte, după ce mi-o dă şi se ascunde la ghena de gunoi.
Cine m-a lovit? Îl întreb (în timp ce mă întreb dacă ăsta-i botezul) pe tipul care fumează pe hol şi dă citate din latină.
A, stai liniştită, îmi zice, ăsta nu locuieşte cu noi, stă cu maică-sa, dar îi place să mai vină pe aici şi să se lege de blogări. Ai grijă pe unde calci, că uneori nefericitul pune vaselină pe trepte, să ne rupem gâtul. Noi nu-l băgăm în seamă, ignoră-l şi tu.

…

Mă întorc în garsonieră şi visez cu ochii deschişi că fac parte din comunitate, că ei mă citesc pe mine aşa cum îi citesc şi eu pe ei, că particip la petreceri, la tot ce ţine de viaţa asta din nori, contrar instinctului care îmi spune că s-ar putea să rămân o neadaptată. Ştiu că eu nu sunt blogăriţă, că eu nu am timp să fiu la curent cu tot şi să împărtăşesc altora, că eu nu pot scrie decât despre lucrurile care mă marchează direct şi personal şi care, aruncate în eter, au impact direct. (Mă costă mult, dar asta le trece rampa, spre alte suflete).

Bref: Azi am cunoscut cam o sută de blogări, am schimbat vorbe doar cu patru.

Mi-e încă frică de marele necunoscut în care altădată mă scăldam voioasă.
… Aşa că stau pe margine, deocamdată, şi apăs butonul Scan.