Jurnalul lui Manon.

**
update 4 iunie:
jurnalul manon. …Ce frumos sună…Ar fi mai simplu să încerci  www.out.ro , poţi intra direct. Te iubesc. 😉

Am oroare de spitale. De miros, de cozi interminabile, de sictirul personalului, de suferinţele trupeşti – ascunse în spatele ochilor umezi- adevărate bombe cu explozie întârziată.

Ieri l-am internat pe tata.

Şi scriu de-abia azi, mi-au trebuit 24 de ore pentru a decanta şi pentru a încerca să înţeleg ce s-a întâmplat.

Am plecat de acasă fără groaza de spital. Pentru că sunt îndrăgostită, pentru că tata mi-a adus la pachet căldura familiei, pentru că sunt îndrăgostită.

Nu ştiu cum arătam. Dar de când am ajuns în faţa portarului, căruia i-am spus, simpatică, eu sunt cu tata, până când am părăsit spitalul, tot personalul mi-a sărit în ajutor, fără să fac nimic special, fără să implor, fără să mă enervez, fără să dau şpagă.
Adresam cuiva o întrebare şi persoana respectivă mergea cu mine să îmi rezolve problema.
O asistentă de pe un coridor obscur, atunci când i-am cerut o informaţie simplă, vă rog, spuneţi-mi unde se fac internările, m-a condus prin spirala de locaţii şi m-a aşteptat până când am ieşit din cabinet cu fişa completată. …Adică 20 de minute.
Asistenta şefă m-a preluat, personal, din clipa în care i-am făcut, prietenoasă, cu mâna, peste ghişeu, şi a pregătit ea actele, nu secretara de la birou, după care l-a dus pe tata într-o rezervă.
Infirmiera a schimbat aşternuturile în cinci minute, entuziastă de parcă pregătea camera de oaspeţi.
Asistenta de salon mi-a dat informaţii fără să le cer; venea din 10 în 10 minute să mai explice ceva, să fie sigură că nu am nelămuriri.
Doctorul, o femeie tânără şi frumoasă, l-a dus pe tata de mână pentru a-i face examenul oftalmologic.
Secretara de la cabinet m-a asigurat, fără să o întreb, că tata e pe mâini bune, să stau liniştită.
– Sunteţi foarte drăguţă, vă mulţumesc, bâiguiam eu, trăind, la propriu, un vis fumos.
– Nu eu, ci dumneavostră, îmi răspunde ea, sunteţi un însoţitor cum rar întâlnim…

M-am furişat pe balcon, la un moment dat, pentru a înţelege ce se întâmplă, nu găseam explicaţii, eu sunt aceeaşi, în orice situaţie de acest gen, iar lumea, de regulă, nu este în armonie simultan…

Voiam doar ca tatăl meu să fie bine, îmi doream doar ceea ce-şi doresc toţi cei care, din nevoie, ajung să bântuie pe coridoarele alambicate cu miros de clorină.

Am înţeles, ieri, cum sunt tratate VIP-urile.

Numai că eu nu sunt VIP.

Sunt doar un om care, ieri, avea o anume energie, cu ajutorul căreia a scos ce era mai bun dintr-un grup de alţi oameni, fără să aibă habar că face asta, şi fără să şi-o dorească în mod special.

Azi, încă, sunt uimită, căci lucrurile sunt absolut la fel. După operaţie, pe lângă tatăl meu au fost mai mulţi străini decât cea mai numeroasă familie.

Ştiu sigur, acum, că acest glob de energie (unic sau rar, cum vreţi să îi spuneţi) care a provocat empatie în toţi cei cu care am intrat în legătură ieri, la spital, are sursa mamă în mine dar a fost şi receptor pentru alte energii, transmise prin eter.

Aşa că…vreau să vă mulţumesc într-un fel ne-patetic, vouă.

Sunt, încă, absolut supefiată.

Iar tata e  bine (cum ar putea fi altfel?), a început, deja, să se alinte.
Când am plecat, povestea ascultătorilor o păţanie de vânătoare, el nefiind vânător. 😉

**
update 2 iunie:
cum se scrie corect jrija sau grije. Corect se scrie grijanie, cu ”a“ la final, urmat de trei puncte şi de semnul exclamării în dublu exemplar. Dar, atenţie, se foloseşte numai atunci când îi aduci aminte cuiva de anii de şcoală.

Doamne, îl iubesc de mor!

Cu bunul lui simţ şi cu ţinuta demnă…Cu sprâncenele alea, care se strâng ruşinate, când zic eu vreo prostie, cu sufletul ăla veşnic zbuciumat, pe care nu l-a aşezat în matcă nici măcar Măria Sa,Viaţa, cu lăcrimarea lui sentimentală la filme şi cu gesturile reflexe de dat pumni, tot la filme, da’ la alea cu karate… Cu uimirea perpetuă, la terminarea poveştii filmate, când, cu părul vâlvoi de atâta agitaţie, ne zice, invariabil: ce naiba… se termenă, deja?
…Cu poveştile pe care le scoate din burtă, apanaj al timidităţii veşnice…

Mă aştepta, deja, să cobor. Era în faţa blocului. A venit la mine, să doarmă o noapte, pe urmă, mâine, o să îl duc la spital pentru un implant de cristalin.

La parter, se strânseseră ciopor fetele de serviciu şi doamnele din administraţie.
Intrăm, el salută discret, impresionat de atâta muierime, iar eu zic: Dragele mele, vi-l prezint pe bărbatul vieţii mele. Dragul meu, dă-mi voie să îţi prezint o mână de femei minunate, sunt date toate, nu îţi face speranţe. Zic să ne orientăm spre elevator, că tu eşti timid.

Fetele salută vesele, chicotind, el se îndreaptă, zâmbind, cu privirea coborătă adolescentin, spre lift.

– Mă ruşinaşi, Nona, nu ştiam ce să zic acolo.
– Te ruşinai, da, pentru că oricum nu ziceai nimic. …Oprişene!!!
– Ce, tată?
– Te iubesc de-mi înfloreşte inima, mi-ai adus cu tine casa copilăriei, inimiorul meu drag…

**
update 1 iunie © Manon:
ceva special simt pentru tine. Perrr-fect! Ca să nu mai pierdem timpul, să îți explic cum o să fie: tu simți ceva special pentru mine, eu mă îndrăgostesc de tine. După o perioadă, tu te sui în vârful dealului și strigi prinde-mă, prinde-mă! Fază la care eu te părăsesc.

**
update 1 iunie © GEO :
1. Cum se scrie luai. Dacă nu luași prea mult, treci peste… Unde ești, la popă sau la poliție? Ori oi fi vreun nume cu rezonață și-ți scrii memoriile?

2. Cum îți vindeci sufletul. Plecând de la principiul cui pe cui se scoate, cauți un alt suflet cu aceleași simptome și impușcati doi iepuri dintr-o lovitură. Bey, iepuri să fie, clar?

Ia pixul și bifează, fără trișuri…

Dacă ți-aș spune că ne întâlnim, mâine, noi, ăștia din jurnal, la o anume locație cu împrejmuire de copaci, în trening, ca să jucăm pitulușul (de-a v-ați ascunselea), te încântă ideea?

Când privești oglinda, ți se întâmplă, uneori, să faci o mutriță simpatică?

Dacă ai o întâlnire, nu trebuie să fie de amor, ai frici paralizante și temeri că nu vei fi plăcut din prima?

Când privești pe geam la joaca celor mici, rămâi, uneori, pierdut în visare și dorință?

Când auzi de o anumită carte (spune-i titlul în minte), îți năvălește în suflet parfumul amintirilor?

Când te dezamăgește cineva drag, rău-rău, simți nevoia să dispari, numai pentru ca acea persoană să te regrete amarnic?

Când te pupă cineva pe obraz și te bălește puțin, ai tendința de a te șterge, cu un mic yuk, nemărturisit?

Te apucă vreodată, din senin, alintarea?

Te apucă vreodată, din senin, bucuria?

Dacă ai bifat la toate întrebările DA, dă-mi voie să îți aduc aminte că azi, de năuc ce ești, ai uitat că e ziua ta, copil năzdrăvan…

La mulți ani, e 1 iunie!

**
…Lista cu întrebări rămâne deschisă. 😉

…Și cu  -aici o să mă vedeți pe mine—> linkuri către melodii. 🙂