Jurnalul lui Manon.

Ieri am scris în Jurnal despre uimirea profundă în care m-a aruncat revelaţia că energiile sunt vii, nu vorbe-n vânt.

Azi mă ocup de concret.

Spitalul în care a fost internat tatăl meu l-a avut la conducere, acum ceva timp, pe Sorin Oprescu. Asta înseamnă nişte schimbări evidente prin zonă, şi vorbesc referindu-mă numai la ceea ce văd cu ochiul liber, de la luminatorul care arată ca un salon de bal, cu pianul prăfuit, acum, şi cu lacătul aşezat pe gură, până la treptele de marmură cu balustrade de inox… Frumos.

Spitalul este plin de oameni, căci suntem o naţiune bolnavă. Lifturile nu fac faţă puhoiului, deşi sunt patru, şi de alea încăpătoare. Au drumul lin şi aproape neîntrerupt, în sus până la cucurigu şi de acolo în jos. Dacă aştepţi la un etaj, pentru a urca sau pentru a coborî, trebuie să ai noroc chior ca la etajul acela să aibă cineva treabă. Căci nu funcţionează butonul de chemare, deci degetul este inutil.

Ieri am avut ceva de alergat prin măgăoaia de clădire, am menţionat că are 14 etaje? Nu. 14. Oboseşti numai numărându-le.

Tata a fost internat la etajul opt. Trebuia să îi cumpăr pastile. …De la etajul întâi. În câteva rânduri.

Ca să salvez timp, am zbughit-o pe scările albe, în jos. Am urcat înapoi ca maşina cu frâna trasă, căci treptele sunt înăltuţe şi multişoare…

La a doua deplasare mă înciudasem puţin pe mine, dracu m-a pus să mă îmbrac în fetiţă? Rochia de blugi, neagră şi până în pământ, care aminteşte de celebra manta a lui Mărgelatu, era, deja, încinsă ca o capotă de maşină, căci Manon a plecat de acasă fără să afle cum va fi vremea.
Nu mă mai uit la televizor, să văd ce mai zice Busu, mă mulţumesc să vorbesc cu el live, cînd ne întâlnim la supermarket, dar atunci nu îl întreb de timpul probabil, ci de copii.

Deci. La a doua deplasare, ţuşti, în jos, cu avânt, iar la urcare…parcă eram un măgar pe care îl împinge cineva de la spate şi el, nu şi nu!

Mă apucase, în proces, şi dorul de iubitul meu, aşa că mi-am zis, lasă, că trece, dacă urc la scări până mă epuizez…

Respiram ca un căţel. Mă aşezasem bătrâneşte pe pat, lângă tata, ca să vorbim şi să îmi iau rămas bun, trebuia să vin la şcoală pentru schimbul doi, când realizez că el nu are voie să mănânce sărat, îi trebuie mâncare de regim.

Întreb asistenta unde găsesc eu mâncare fără gust, iar ea, ghiduşă, (căci îmi văzuse cursele, ba, chiar, cineva a sugerat să fiu cronometrată) mă anunţă, cu nările umflate de râs, că restaurantul este la etajul 14.

Pleoştită spontan, mă târăsc încet pe scări ca să ajung vie pe acoperiş, când, de la oboseală, mă apucă iar, dorul…

Fac stop şi mă aşez inopinat, în fund, pe trepte şi scot telefonul din buzunar. Vreau să îl sun, să îi spun că mi-e dor de el. Când, jaap! o palmă peste ceafă de la neobosita mea conştiinţă: Doarme, nu-l deranja, pretinzi că eşti educată…
– Okeiii… Giiizăs Craist!

Mă ridic de pe scară şi mă aşez la loc, măcar să îi trimit un sms gol, nu-l deranjez, nu scriu nimic, pun în el dorul şi îi dau send în eter…
– Iesclus! Telefonul face “piu”, îi strici somnul…

Deci, ete-mă, pe mine, aşezată pe scara de marmură albă, cu coatele pe genunchi, cu telefonul lipit de frunte, cu ochii închişi, transmiţând prin gând – să nu-mi trezesc iubitul – în eter, asta: măh, puiule, visează că mă pupi, da?

– Scuzaţi-mă, vă doare ceva?
Ridic privirea şi întâlnesc doi ochi albaştri de bărbat, asortaţi la uniforma de spital navy blue, care mi se proptesc în frunte, sigur lăsase telefonul o amprentă acolo cu inscripţia Nokia…
– Mă doare sufletul, dragule, şi m-a apucat nirvana pe trepte, răspund eu cu ochi melancolici şi cu guriţa strânsă autoironic.
– Mi se întâmplă şi mie, e OK… Şi frumosul pleacă în jos pe scări, ca prinţesa de la bal, cu soare pe figură…O să dea lumină, azi, tuturor…

Eu ridic din umeri şi reiau, în sus, lungul drum al nonei către pieptul de pui la grătar, căci jos, într-un anume salon, mă aşteaptă singurul bărbat din viaţa mea care mă iubeşte fără orgolii și fițe, curat, pur şi simplu…
…Și care are curaj să mă trezească din somn doar pentru a-mi auzi vocea.