Jurnalul lui Manon.

Urăsc terasele de fițe, din cauza figuranților care folosesc parfum ce face aerul din jur, plasmă, și a ochilor fomiști. Da, ochi fomiști.

M-au târât într-o terasă de fițe Iulia și Șagunelul, ei voiau să bea o limonadă acră deci sănătoasă iar eu să mă spurc la un  Caffe Frappe, căruia Șagunelul i-a mâncat biscuiții, că îl leșinase limonada.

Ne-ai adunat, doamne, pe noi, trei, în terasa din zona Alba Iulia…trei personaje care sunt croite pe principiul caragialesc simt enorm și văd monstruos, cu ac pe limbă pentru caracterele maziliene din jur.

Mi-am zis să fiu decentă și să mă ocup de împrietenirea celor doi membri ai familiei mele sufletești, ca să nu îmi ridic privirea la pestriții din zonă și să comentez impresii…
Ei, aș! Ăștia doi s-au iubit de cum s-au văzut, așa că, din momentul în care fundulețele noastre s-au așezat pe canapeaua de living de pe trotuar, erau, la acea masă, trei perechi de ochi care adunau impresii și le suflau, discret, pe lângă pai, celorlalți.

Ospătărițele erau mișto. Aia care ne servea m-a iubit instant, n-avea încotro, că o îndrăgisem eu din prima. Așa că stătea coadă pe lângă noi, n-a ratat niciun moment din care putea să scoată și ea un zâmbet, sau un râs din suflet. …De-a noastră, cu suflețel curat, inimă deschisă și ochi de cristal, nepervertiți.

La terasele de fițe nu există întristare sau suspin. Crizele amoroase, de bani, de sănătate sunt stopate la intrare. Eu am introdus clandestin, acolo, că nu știam regula, un pui de dor, pe care l-am ținut cuminte la picior, sub privirea îngăduitoare a fetei de la bar, care își pitise bine puiul ei de durere, în colțul pupilei stângi.

Și ete cum cei trei mușchetari stăteau la o terasă la care avea acces interzis însuși vântul.

Am remarcat burticile mândre și am admirat mașina fostului soț al Răduleascăi, că de el ne-am speriat unanim, e mic și pătrat, cu umeri lați și rigizi. Am descoperit farmecul unei sandale frumoase, care pune în evidență, remarcabil, celulita scoasă la iveală de tratamentul minune cu vacuum. Câtă pace și serenitate…Câtă atmosferă degajată…toți erau de-ai casei…

…Până când și-au făcut apariția ele. În număr de trei. Una blondă, albită prea mult, alta, tot blondă, nedecolorată suficient și a treia, cum altfel, brunetă, ce pana corbului! Îmbrăcate horror, cu rochițe din stămbiță accesorizate la kilogram gablonț, cu unghiile acelea, prea lungi și prea ciclam.

Părul era aranjat pală de vânt pe corabie în derivă. Machiajul, la indigo: gura cu creion pe dinți și ochii tușați linear ca biata regina Cleopatra când au așezat-o în coșciug, ca să dea prestanță feței.
Privirile, de femei disperate, în căutare de mascul care să plătească sucul de după.

Serveau din halbe, limonada, direct, ca titeii la meci, iar de pe biata -unică farfurioară, prăjitura de ciocolată era frământată de trei lingurițe, pe rând. Fierea mea mi-a dat un cot în ficat, la un anumit moment, căci remarcase imaginea de vis în care blonda cea albă și-a scos, de sub unghiile false, puțină cremă de ciocolată, pe care, din decență, că doar nu era să o depună pe șervețel, a așezat-o direct în gură.

Drept urmare mi-am luat seama la iminenta erupție de urticarie și ne-am axat, noi, cei trei intruși, pe ceea ce știm să facem mai bine: ne-am izolat, again, în plin aer liber din plin centrul capitalei, pe îmbrățișări, pupături și poze, muuulte poze, de l-am dejghinat pe Șagunelul și am fericit-o pe fata de la bar care, la rândul ei, bucurându-se de chicoteala noastră fermecătoare, a uitat, preț de o oră, de melancolia gravă cu care a venit la serviciu…