Jurnalul lui Manon.

Zăcea abandonată, în imensul hipermarket, pe raftul cu napolitane.

Cutia era transparentă, de plastic, sigilată și cu prețul pe ea. Iar înăuntru, măsline verzi. Mari cât prunele, spoite cu mirodenii și ierburi verzi.
Cineva stătuse la coadă, arătase cu degetul, da, de astea vreau, luase cutia și înainte de a ajunge la cassa, o abandonase printre napolitane. Nu știa acel om, oare, că poți gusta produsul, înainte de a comanda?

Se întâmplă frecvent, uneori văd, pe rafturi, și pachete cu carne, care ar trebui să stea la frigider, nu lângă biscuiți.
Oameni imbecili. Iar angajații unităților, la fel de conștiincioși, iau frumos pachetele și le pun la loc, în raftul frigorific, la închiderea programului, ca să le cumpere a doua zi clienții responsabili, că așa e datul. …De salmonella.

Mă uit la cutia cu măsline și zic, hai să o luăm noi acasă, că au abandonat-o aici, e încă rece, n-a murit la cald.

Ajung acasă, pun masa, deschid cutia, gust… și îmi aduc aminte de înțelepciunea populară: pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Am salvat de la alterare niște măsline pe care un client le abandonase pentru a se răzbuna pe ele.
Și, pe cuvântul meu dacă nu îi dau dreptate… În loc să provină din Grecia, prunișoarele verzi cred că erau adunate din pereții albi ai Salinei Tg. Ocna, puse în saci și trimise la București, dar numai după ce-a făcut caca pe ele calul care trage vagoneții.

Mi se derulează instant, în cap, o telenovelă, când văd că stă în pragul ușii, cu bagajele făcute.

– …Pleci?
– Da.
– Mă părăsești… și tu?
– A trecut un an, Nona… Ai un stil de a te lega de ceea ce-ți face rău, din spaima de singurătate… Nu plec chiar acum, doar îmi mut bagajele, o să mai vin, din când în când, o perioadă…

Mi se umplu ochii de lacrimi ca în desenele animate japoneze.

– Și… Și de cine o să mai am eu grijă, în fiecare dimineață, să-i dau pastiluța, ca să se liniștească?
– Păi… De nimeni. Rămâi singură, și-ți bei cafeaua fără griji.

Așa.
Mă părăsește și urticaria. A lovit-o, și pe asta, demnitatea.

De trei ani, merg rar la teatru. Mint. De trei ani nu mai merg deloc la teatru.
Urmăresc doar ceea ce fac studenţii în examenele de licenţă din UNATC, pentru că sunt de-ai mei şi pentru că sunt programate în incintă.

Aseară am fost la teatru. Tot ai mei, dar în somptuosul Odeon.

Ca o ironie a soartei, unde ieri suspinam pe aici că m-a invadat iarna, m-am dus să văd un spectacol care se numea “Colinde de Crăciun – Scrooge” , după Charles Dickens.
…Colinde… în mijloc de septembrie.

*
Eu am o problemă cu magazinele care, din noiembrie, etalează în vitrine pomul de iarnă şi beteala. Mă sperie festivismul precoc. Deci evit strategic ieşirile în oraş, căci sărbătorile de iarnă au perioada aceea, a lor. Ele au legătură cu o cutiuţă de amintiri care trebuie descuiată la jumătatea lui decembrie, pentru a nu-şi pierde parfumul. …Când afară miroase a ger şi, dacă eşti norocos, sub paşii tăi este aşternut covor de nea.

*
Aşa cum mă aşteptam, spectacolul, cu toate colindele lui, nu mi-a descuiat partea aceea de suflet – în care-mi sunt cuibărite sărbătorile de iarnă.

Dar.

M-a încălzit.
Mi-a dat fiori.
M-a făcut să plâng.
O mână de copii, emoţionaţi teribil, au intrat într-un hău de scenă, stângaci. Pe măsură ce trecea timpul, au încălzit hăul, l-au cucerit, l-au supus, au năvălit, energetic, în forţă, spre spectatori, i-au înduioşat, mângâiat, încântat, rupt în două, copleşit.
Şi au primit aplauze.

Nu fac aici o cronică teatrală. Sunt foarte bună la cronici, căci, ştiu, văd, simt. Discut un spectacol în amănunt – de la decor, costume, până la atmosferă, interpretare, mesaj – numai pe principiul verba volant, şi numai în faţa inculpaţilor.
Copiii ăia îmi citesc jurnalul, scripta manent, deci nu aş vrea că măcar unul dintre ei să se simtă lăsat deoparte sau arătat cu degetul.

Atunci, de ce dracu m-am apucat să fac o nouă pagină în jurnal, ca s-o umplu, aşa, să fie?

Nu.

Există oameni, în România, care au statut de vedetă. În accepţiunea bună a cuvântului. Iar aceşti oameni nu uită de unde au plecat, dar, mai ales, nu uită că după noi trebuie să vină alţii.

Actorul şi profesorul Florin Zamfirescu a creat, împreună cu alţi oameni iubitori de artă, fundaţia U.A.U. – special pentru actorii şi regizorii care termină şcoala de teatru – orice facultate de teatru, nu numai UNATC.

Spectacolul de aseară este primul proiect al acestei Fundaţii.

Un spectacol de Crăciun, în mijloc de septembrie, este, pentru această echipă de oameni minunaţi, ghiocelul care anunţă primăvara. Iată ce paradox frumos!

**
Stăteam în scaunul de pluş, aseară, sorbind energie şi simţind că uneori, din fericire, speranţa, iată, sub ochii mei, devine concret palpabil.
Aveam inima plină de admiraţie – pe care am împărţit-o, după spectacol, prin îmbrăţişări, ghioceilor studenţi-actori.

**
Voi reveni să văd spectacolul în decembrie, cu sufletul deschis spre sărbătoare.

Şi da, simţiţi bine. Felul în care am aşezat cuvintele, azi, devoalează un pui de melancolie.

… Pierdută în mulţimea de spectatori, am gândit, la un moment dat, două lucruri: Doamne, cât mi-aş fi dorit ca o singură şi anumită persoană să fie acum cu mine, pe scaunul din stânga, şi…
Doamne,
încă mai simt
că
locul meu
este
acolo,
sus,
pe scenă.

**

Pun AICI un link.
Pentru cei care vor să înţeleagă mai mult.
Urmăriţi clipul, până la final.
E ca în teatru. Finalul te bubuie, dacă ai fost atent de la început.

Toată vara am dormit acoperită de o breteluță. De o săptămână, dorm acoperită de pilota cea mai groasă.

Azi dimineață, când am făcut ochi, mi-am dat seama că nu sunt singură în cameră.
…Venise iarna, musafir.
Am glisat ușooor, în jos, din pat, și m-am transferat, din iglu, la bucătărie, să pregătesc cafeaua. Fără să fac zgomot, pășind tiptil, în vârf de degete, să nu trezesc oaspetele care doarme – rece, lățit confortabil, în toate colțurile camerei.
Dau un șut, din greșeală, ventilatorului care stătea niznai la locul lui și îl privesc, tot eu, disprețuitor.
Termometrul de cameră arată 19 grade, însă încăpățânarea mea bagă mâna în foc că sunt minus 5.
Am nasul înghețat țurțure.

Afară, cerul de dimineață are culoare de iminentă ninsoare. Pe stradă, nimeni.
Or sta, toți oamenii, după perdeluțe, tremurând de frig și tânjind după caniculă?

Din spuma bej a cafelei s-a desenat, singură, o mutriță, are doi ochișori și o gură zâmbitoare… Draga de ea, vrea să mă înveselească… Înghețata de mine zâmbește sardonic: Știi că te beau, îi zic în gând…

Îmi tot fac curaj să mă lăfăi în dușul fierbinte.
De fapt, nu-mi fac curaj pentru duș, ci pentru momentul de după…

…Când, în halat de baie și cu prosopul pe cap, o să mă uit cruciş la cele două șifoniere și o să suspin dramoleta de veci a fetițelor: Cu ce dracu mă îmbrac eu, azi?

♥
(să vezi acu’ fetiţele, la comentarii…)

Îl sun, aseară, că mă plictisea drumul per pedes.
– Deci mâine vii în Bucureşti şi mă târăşti la teatru, cum vorbirăm, daa?
– Ăăă…Nu ştiu sigur dacă ajung, dar ţi-l dau pe George, să meargă cu tine.

Să mă ierte cititorii, încremenesc un pic firul poveştii, pentru a expune replicile care mi-au trecut, succesiv, atunci, prin cap:
Replica nonică, aia cu înţelegere întârziată: Da’ ce e, mă, George, oaia Dolly?
Replica logică: Lămureşte-mă şi pe mine, dragule, transferul de persoane se face pe principiul eu îţi cer lopata ta iar tu îmi oferi târnăcopul vecinului, în lipsă?
Replica şantaj mârşav: Ţi-aminteşti când mi-ai mâncat toată budinca din frigider şi eu n-am zis nimic?
Replica şantaj părintesc: Să-ţi fie ruşine, mi-am pus obrazul pentru tine ca să îţi ţin loc, aşa mă răsplăteşti tu?

Revin.
Nu e frumos să împuşti o persoană dragă, aşa că mă limitez la a o sugruma tandru, deci îi răspund:
 Ingratule… Mă sunaşi, ieri, să te asiguri că vin, şi azi mi-l “dai”  pe George? …Scââlbo!

…Ete ce-mi face copilul ăsta… Dar înţelege mami, că e îndrăgostit lulea.
(…Nu mă pot abţine, şi îi dedic ASTA)

***
Să-l sun pe George. …Sunt curioasă… O vrea să vină, surogat?
…Sau mi-o plasează pe Mihaela? (Nu de alta, dar habar n-am cine-i Mihaela…)

(Deci sunt pe jos, de râs, de la linku ăla…)

Am trecut, astăzi, pe lângă şapte bărbaţi, şi toţi au lăsat în urma lor dâra aia de parfum îmbâcsit în ţesătură.
Ştiu, trăim în România, ar trebui să mulţumesc lui Dumnezeu că nu miroseau a transpiraţie*…
Însă, iată ce zic eu: băieţi, nu irosiţi parfumul, pe haine.
Pentru că.
1. Femeia are treabă cu gâtul şi cu gura, nu se repede să vă snifăie plexul solar.
2. Parfumarea hainelor poate scoate în evidenţă un lucru periculos, şi anume faptul că nu le schimbaţi zilnic.

(*)transpiraţie – eufemism, voiam să scriu hoit.

1. dragostea-i unica vecie data noua. La prima mână aş zice, oau, ce profund… Însă cuvântul vecie miroase a tămâie şi are formă de cruce.
2. mNON. DA, eu sunt, am în mine şi NON-ul, şi A -ul lipsă.
3. cum scapi de oxiuri rapid. Poate îţi răspunde Medicul de gardă, care ne onorează cu prezenţa în Jurnal.
Bătrânii spun că oxiurii de funduleţ se neutralizează cu mujdei de usturoi, administrat rectal. Oxiurii pe care îi întâlnesc eu, zilnic, în autobuz, folosesc usturoiul – pe cale bucală- pentru a neutraliza specia umană.

Azi o să scriu despre niște mame, deși n-o să pară c-o fac.

*
M-am întâlnit ieri cu două fete. Cucuiete. Am muncit un eveniment împreună.

Când te întâlnești cu un om, pe față se citește istoria pe care ai avut-o cu el. Iar în ochi, scânteia sau privirea de pește.
Copiii ăștia au făcut o echipă de milioane. Eu am stat la birou și doar ziceam e bine așa, nu cred că este o idee prea bună, vă iubește mami sau să nu fiți răi. Am văzut, atunci, inteligență, corectitudine, curățenie sufletească, entuziasm.

…M-am întâlnit, ieri, cu două fete. Pe fețele noastre era familie, iar ochii noștri, la indigo, aveau scântei.
Sunt, ambele, frumoase. Și mă refer aici, mai ales, la interior. Tunse asimetric, una mai asimetric decât cealaltă. Repet și întăresc: frumoase, coz.

După momentul de iubire împănat cu huguleți…
– Ce faci, Nona?
– Păi, ce să fac? “Nimic nou pe frontul de vest”, “e ceva putred în Danemarca” și “restul e tăcere”. (Cred că am scos şi limba la ele, după aia, dar mă prefac acum că nu-mi amintesc).

…M-am întâlnit, ieri, cu două fete, care au hohotit cristalin când am dat răspunsul, nu m-au privit în dungă.
Pentru unii oameni, eu nu sunt un cod care trebuie spart, ci un cufăr care are cheia în lacăt.
…Oamenii aceia au impregnată în sistem comunicarea pe coordonatele simple ale lui te văd, nu ale lui te privesc.

Atât.

*
Revin la niște mame.

Mamele celor două fete.

…Și fac, cu sufletul plin de grație, o reverență.

iii, înviai… 🙂

***
Aseară mi-a spus o prietenă, confidenţial, deşi nu eram decât noi două în incintă: Ce zici de un blind date? A? Doctor. E fermecător. E ca tine.
– Ca mine… Ai idee de câte ori i-am spus eu oglinzii, “eşti scumpă, azi”, “mă plictiseşti”, “nu te pot suferi”? Hai să-ţi fac scenariul:  mă întâlnesc cu omul, o să mă placă, nu are cum să nu; dacă are date, o să îl plac şi eu, după care va urma jocul lui de madmoazelă, ca să îl alerg până când mă prinde. Bref. Vrei să îi dau un cap în gură oglinzii, de la a doua întâlnire?
Prietena rămâne tablou.
Eu o consolez: Lasă-mă să mă mai gândesc. Transmite-i că îl salută Manon. O să te întrebe “Cine e Manon?”. Spune-i că e o tipă fermecătoare, ca el. Şi spune-mi ce răspunde, că eu ştiu, deja.

Nu ştiu ce-o fi, dar îmi revin din amorţeală…

***
Azi m-am îmbrăcat în fetiţă. Şi am lumină, am înviat. Îmbrăţişez tot ce mişcă prin şcoală şi are emoţii de examen.
Am de unde să dau.
Iar sufleţeii, dispuşi să primească, îmi oferă înmiit înapoi, printr-un singur zâmbet timid.

***

Irinuca pufni în râs, acum două minute, în stilul ei fermecător-molipsitor.
– Ce ai, nebună mică?
Ţinea în mână un prospect de medicamente, lung ca un pomelnic.
– Uite ce scrie aici: În timpul tratamentului, mai ales în primele zile, trebuie să fiţi atent la capacitatea dumneavoastră de reacţie, deoarece poate fi scăzută. Puteţi avea somnolenţă sau chiar puteţi să adormiţi brusc.
Genial. Acuma trebuie să-i cumpăr cască de protecţie.

***

Ziua a început bine.
Io înviai şi-mi adoarme Irina.
Pup frunţi de cititori de jurnal şi zâmbesc nemelancolic. 🙂

Aţi întâlnit-o vreodată pe cutra aia incorigibilă, imbecilă până în măduva ADN-ului?
Care nu salută niciodată, că îi cade rangul de semi-analfabetă?
Vicios de rea, insolentă mai ales cu cei pe care ar trebui să îi respecte?
Veşnic ciufută, lătrând pe toată lumea dintr-un complex de inferioritate care ar fi trebuit să o facă smerită?
De veci în stres şi, chipurile, ocupată, ca să evite conversaţiile decente?
Nulă, ca omenie, însă fudulă şi ţeapănă ca un pai?
Care declamă neruşinat, de-ţi îngenunchează spontan, şi educaţia, şi anii de şcoală: “Eu sunt a dracului!”?
Pe care trebuie să o guduri pentru a o determina să facă ceva absolut firesc, uman, scris clar în fişa postului în care şi-a lăbărţat curul imens?
Bârfitoarea şi fitilista perpetuă, care râde cu spume de oamenii buni, făcându-i proşti?
Care se înghesuie, pe şest, să facă studii, doar pentru a avea salariu mai mare?
Care trăieşte doar pentru a mânca? …Căcat?

Aţi întâlnit-o. Este otrava din sistem…
…Care ştie atât de bine limbi străine, încât merită să o saluţi, dimineaţa, cu Gutu-te-n tag!

***

Urcam scările. De două zile, matracuca n-a ratat nicio ocazie pentru a-mi demonstra că este, incurabil, reptiliană…
M-am oprit şi i-am stopat atacul, politicos: Bagă-ţi limba în gură, că data viitoare… te spulber!

…Şi, culmea, mă simt bine.

(aici nu ştiu, să bag un zâmbet, sau să fac cu ochiul?)