G. e frumos de pică. Pălugă. Seamănă cu actorul care a jucat rolul lui Iisus, și a înnebunit.
Nu G., ci actorul. G. e tot actor.
S-a lipit scai de mine și mă tot plictisea pe mess, ieșiți la o țigară? Acum, dacă nu mă caută să mă plictisească, mă enervez.
E moldovean, dar pare ardelean, cu vorba moale și blajină, și nu m-ar scoate din dumneavoastră, ferit-a sfântul, deși boscorodim ca marinarii.
Are mereu dileme sufletești, și vrea să știe tot, să înțeleagă, să disece… Cum îl frământă ceva, cum, hop, pe mess, sau țârr, la telefon… E inteligent, are simțul umorului, nu îmi umblă la șurub și râde instant când glumesc. Și-a făcut și blog, și scrie bine.
…Și mă plictisește în continuare.
– Sărumâna, unde sunteți, acasă sau la școală?
– La școală.
– Aha. Eu sunt acasă, vin la școală.
– Vino, că eu plec acum acasă.
– Bine, deci vin să ne întoarcem?
– Hai.
♦
G. cântă la chitară. Stăm în fața ușii mele, ca orbeții, și el cântă. E sexy, cu țigara în gură, zdrăngănind.
E îndrăgostit de doi ochi albaștri de mignonă, și e tut ca un taur ce se află.
Auzi, măh, ești sexy, așa, când cânți. Ar trebui să te vadă și aia, că fetele cad late în fața bărbaților cu accesorii. Un halat alb, o chitară, o barbă culă, un mercan…
El zâmbește cu ochii ăia mari, de suflet frumos.
♦
Auzi, măh, tu ești așa… asexuat. Nu mă uit la tine ca o femeie, dar nici ca o mamă cu acte în regulă ce sunt…Hmm…
Sunt un pic intrigată. Când mă gândesc la G., realizez că este singurul om din viața mea pe care nu îl pup niciodată, nu îl drăgălesc, nu îl îmbrățișez. El există, nu știu de când și cum, lângă mine, și ne căutăm să vorbim. M-a făcut dependentă de el, ete, și acum, în clipa asta, eu stau cu ușa deschisă și mă îmbufnai puțin, că a plecat să rezolve o treabă, al dreq ce ești, mă culc până când vii!
♦
Aseară împărțeam preșul de la intrare, și l-am întrebat dacă eu sunt ca în jurnal. Mi-a răspuns, desenând în aer, cu mâinile, două rotocoale, că da, sunt ca în jurnal, dar că e ceva mai mult… Atunci a făcut primul rotocol, e jurnalul, și a făcut și al doilea rotocol, și e lumină și curaj.
În realitate sunteți mai mult decât în jurnal… e și lumină și curaj. Mi-a venit să lăcrimez, de emoție, G. a zis că am lumină…
♦
Ne vede lumea împreună, uite, azi, la examen, l-am așezat lângă mine. O tipă haioasă din școală îmi face semn din ochi + gură: Ce e cu tipul ăla beton, te-ai vindecat de abstinență?
Eu îi mimez că tipul e de-al nostru, că iubește doi ochi albaștri și că nu e al meu.
Tipa îmi șoptește: Atunci îl iau eu! …Mă abțin, că îmi vine să îi dau un cot în ficat lui G., și să îi spun, vezi, bă, că ești mișto?
*
Relația asta mă tot frământă, de ceva timp, s-o înțeleg, căci e specială și unică, pentru mine.
Și de-abia azi am înțeles. Am înțeles de ce stau eu, femeie, lângă un bărbat pe care nu îl percep ca mascul. De ce îl ascult, când se confesează, și îi răspund franc, fără să îl menajez niciun pic.
Eu sunt… (și v-aș ruga să râdeți în surdină, Manon e al dracului de serioasă, acum)
…Eu sunt, pentru G. …ca un tată.
N-am crezut, vreodată, să am și coordonatele astea, dar așa este. Când sunt cu G., sunt tată, camarad, tovarăș.
Femeie bărbată am fost toată viața mea, că mi-a scos dumnezeu în cale destui fătălăi.
Dar acum sunt tată.
Na, o spusei.
Manon e și mamă, și tată.
A, și femeie…cred. (Că de asta uitasem… di tăt.)
