Jurnalul lui Manon.

Îi spuneam unui prieten, acum vreo două luni:
– Măh, aș cam muri. Așa, senin, fără regrete. Dacă mă uit la trecut, zero, dacă privesc în viitor, negură.
El, înțelept, că de aia îl prețuiesc eu, mi-a zâmbit aprobator, și a răspuns:
– Neah. Ar fi prea simplu. Nu poți muri, așa, dintr-o dată, fără să te chinui. Se moare încet.

Eu cred că el are dreptate.

Azi sunt cuminte și chiulesc de la facultate. Nu pentru că n-am dormit azi noapte, ci pentru că nu mă prea pot mișca.
Stau în pat, acum, în poziția “L”.
De două zile am torticolis, și uitasem că durerea se extinde, până când îți blochează tot omoplatul.
Mi l-a blocat azi noapte, că îmi venea să și râd, aș fi vrut ca, din cauza durerii de stomac, să stau și eu chircită gen fetus, dar torticolisul, căruia i se spune în popor gât de lup, m-a obligat să încremenesc mumie, cu mâinile pe piept.

Mă gândeam, ăsta o fi chinul final, și pe urmă, puf!, mor și gata?

N-am murit, am înțepenit. Și asta, tot o moarte este. Sezonieră.

De câteva luni de zile, simt cum mă îmbolnăvesc progresiv de parcă cineva mi-ar face vrăji – dar eu cred numai în farmec. La singular.
Simt cum cad, în fiecare zi, bucăți din mine, și nu pot vorbi cu nimeni, căci mă cunosc, durerea mea spulberă echilibrul celor dragi.
Mai nou, nu mă pot răcori, așa cum făceam pe vremuri, nici cu jurnalul, căci aș lovi, ca la biliard, durerile voastre ascunse.
Voi îmi sunteți dragi, iar eu nu pot să scriu.

…Dar, mai presus de toate, l-am menajat pe el. Chiar dacă, așa, defectă și debilă, o dau în bară, uneori.

Mă doare stomacul pentru că nu pot să mă eliberez de întrebări, de lacrimi, de neînțelesuri, și tot amân, și tot amân, și tot scriu, zilnic, despre altceva…

Uite.
Azi noapte, așezată, așa, în poziția de mort, am ascultat ce își spuneau câinii de afară, până când a dat geana de lumină și au adormit, săracii.
Atunci am înțeles că suntem, cumva, frați de suferință.
Ei stau în lanț, eu sunt în colivie.

Dar eu, spre deosebire de ei, pot încerca, din nou, să mă eliberez.

X

Radu, te rog frumos să nu mai intri în jurnal.
De câte ori intri îmi creezi senzația falsă că o faci doar pentru a mă ține în brațe.
E falsă. …Din asta se moare încet.

Iar fac nopți albe. Mă doare, crâncen, stomacul. Și mă terifiază ideea de a merge la spital unde îmi vor îndesa un furtunel pe gât, ca să exploreze ce dracu vor ei să exploreze.

Deci mă doare crâncen, stomacul. Mai ales noaptea. Ca și cum cineva ar umbla cu o chiuretă, metodic, în plexul meu.

E bine.

Căci aproape că nu mai simt cât de crâncen mă doare sufletul. Mai ales noaptea.