Mi se derulează instant, în cap, o telenovelă, când văd că stă în pragul ușii, cu bagajele făcute.
– …Pleci?
– Da.
– Mă părăsești… și tu?
– A trecut un an, Nona… Ai un stil de a te lega de ceea ce-ți face rău, din spaima de singurătate… Nu plec chiar acum, doar îmi mut bagajele, o să mai vin, din când în când, o perioadă…
Mi se umplu ochii de lacrimi ca în desenele animate japoneze.
– Și… Și de cine o să mai am eu grijă, în fiecare dimineață, să-i dau pastiluța, ca să se liniștească?
– Păi… De nimeni. Rămâi singură, și-ți bei cafeaua fără griji.
Așa.
Mă părăsește și urticaria. A lovit-o, și pe asta, demnitatea.
