Câți ani aveam? Nu mai știu, ori 18, ori 21, nicio diferență.
Repetam în “Proștii sub clar de lună “, un spectacol de amatori (ce amatori – în cel mai minunat sens al cuvântului – erau pe vremea aia… Nu văd, azi, prea mulți profesioniști care să aibă acel foc…).
Aveam ca partener un Gogu înalt, bărbos și fermecător. Zâmbea tot timpul, cu nările dilatate ca un căluț.
Eu eram Ortansa. Sau, cel puțin, trebuia să fiu. Sofisticată și femeie. Eu nu devenisem femeie, încă.
Aveam oroare de repetiții, din două motive: unu – trebuia să îl îmbrățișez pe Gogu, și doi, dumnezeule – trebuia să mă pupe Gogu, apăsat, o dată, pe buze.
Apropierea de un bărbat străin mi se părea o violare a intimității, îmbrățișarea, pentru mine, reprezenta apropiere sentimentală, iar lipirea de un corp pe care nu îl iubesc, pângărire.
Voiam să fiu atinsă numai din iubire, căci lipirea a două trupuri înseamnă comunicarea fără cuvinte dintre două inimi care se iubesc.
Pe de altă parte, îmi dădeam cu pumnii în cap, spunându-mi, obsesiv, că dacă vreau să devin actriță va trebui să POT să mă apropii de un bărbat, să îl îmbrățișez, să îl sărut, părând că e cu patimă…
…Dar contraargumentul mi se ițea din creier instantaneu, cât să îmi pună la podea tot curajul:
Înainte de a face lucrurile astea pe scenă, ar trebui să le experimentez, mai întâi, în viața reală.
Eram un arici virginel chinuit de dubii și de remușcări neînțelese de nimeni…
…Căci, chiar așa, cine ar fi putut să înțeleagă teroarea pe care o resimțeam când îmi șopteam în gând, seara, la culcare: Dumnezeule, dacă mă pupă ăsta pe gură, cum o să mă mai pot uita eu, a doua zi, în ochii lui?
… Le-am scos peri albi, tuturor.
Gogu era la un capăt al scenei, eu, la celălalt, și trebuia să alerg și să mă lipesc de pieptul lui, să îl las să mă îmbrățișeze cu patos. Un lucru simplu și firesc.
Dar mi se înțepeneau picioarele în scândură, iar dacă, îndemnată șuierat de nervozitatea celorlalți mă urneam de pe loc, mergeam doi pași, mă opream brusc și ziceam: NU POT!!!!
Și asta, la fiecare repetiție. Blocam tot, cu blocajul meu.
Regizorul, o libidină mică, a izbucnit într-o zi, umplând sonor negura sălii de spectacol: Băă, faceți ceva cu fata asta, s-o fută cineva, că nu se mai poate!
…
Hmm… nu îmi mai aduc aminte, din ziua aceea, decât faptul că aș fi vrut să sap, ușor, podeaua, și să mă ascund sub ea, înainte de a muri carbonizată de o combustie spontană.
Bref: Am reușit să fiu Ortansa, în cele din urmă, căci aveam talent.
Am reușit să par femeie, și să îi conving pe spectatori că sunt sofisticată și versată, eu, virgina…
♦♦♦♦♦
Am primit pe mess, zilele trecute, un mesaj, îl redau din memorie:
M-a întrebat cineva de tine. Mi-a zis să te întreb așa: Dacă pui alături Gogu și Mazilu, ce iese?
M-a întrebat cum ești, și eu i-am zis că ești ca o primăvară.
Persoana asta mi-a zis că îți citește jurnalul și că nu îndrăznește să te contacteze.
♦♦
Și uite că te contactez eu:
Dragă Ovidiu,
N-am uitat nimic. Nu am uitat farmecul tău, camaraderia frumoasă, înțelegerea și simțul umorului cu care mă ajutai să trec peste momentele delicate.
N-am uitat faptul că în ochii tăi nu am văzut niciodată priviri de vulpe.
N-am uitat nimic din tot ceea ce a însemnat acel spectacol pentru noi, toți.
Îți mulțumesc pentru că mă citești, și să știi că mă onorează prietenia ta, punte mută peste ani.
Câți ani am acum? Nu mai știu, ori 18, ori 21, nicio diferență.
Acum sunt femeie și am învățat că îmbrățișarea poate fi de mai multe feluri.
O păstrez pe aceea care lipește inimile ce se doresc, pentru bărbatul de care sunt îndrăgostită…
…Iar ție îți trimit, în eter, promisiunea că, atunci când ne vom întâlni, o să-ți albesc fruntea de pupături.
Iar când spun asta… Gogule, azi te privesc direct în ochi!
Ortansa.
