De trei ani, merg rar la teatru. Mint. De trei ani nu mai merg deloc la teatru.
Urmăresc doar ceea ce fac studenţii în examenele de licenţă din UNATC, pentru că sunt de-ai mei şi pentru că sunt programate în incintă.
Aseară am fost la teatru. Tot ai mei, dar în somptuosul Odeon.
Ca o ironie a soartei, unde ieri suspinam pe aici că m-a invadat iarna, m-am dus să văd un spectacol care se numea “Colinde de Crăciun – Scrooge” , după Charles Dickens.
…Colinde… în mijloc de septembrie.
*
Eu am o problemă cu magazinele care, din noiembrie, etalează în vitrine pomul de iarnă şi beteala. Mă sperie festivismul precoc. Deci evit strategic ieşirile în oraş, căci sărbătorile de iarnă au perioada aceea, a lor. Ele au legătură cu o cutiuţă de amintiri care trebuie descuiată la jumătatea lui decembrie, pentru a nu-şi pierde parfumul. …Când afară miroase a ger şi, dacă eşti norocos, sub paşii tăi este aşternut covor de nea.
*
Aşa cum mă aşteptam, spectacolul, cu toate colindele lui, nu mi-a descuiat partea aceea de suflet – în care-mi sunt cuibărite sărbătorile de iarnă.
Dar.
M-a încălzit.
Mi-a dat fiori.
M-a făcut să plâng.
O mână de copii, emoţionaţi teribil, au intrat într-un hău de scenă, stângaci. Pe măsură ce trecea timpul, au încălzit hăul, l-au cucerit, l-au supus, au năvălit, energetic, în forţă, spre spectatori, i-au înduioşat, mângâiat, încântat, rupt în două, copleşit.
Şi au primit aplauze.
Nu fac aici o cronică teatrală. Sunt foarte bună la cronici, căci, ştiu, văd, simt. Discut un spectacol în amănunt – de la decor, costume, până la atmosferă, interpretare, mesaj – numai pe principiul verba volant, şi numai în faţa inculpaţilor.
Copiii ăia îmi citesc jurnalul, scripta manent, deci nu aş vrea că măcar unul dintre ei să se simtă lăsat deoparte sau arătat cu degetul.
Atunci, de ce dracu m-am apucat să fac o nouă pagină în jurnal, ca s-o umplu, aşa, să fie?
Nu.
Există oameni, în România, care au statut de vedetă. În accepţiunea bună a cuvântului. Iar aceşti oameni nu uită de unde au plecat, dar, mai ales, nu uită că după noi trebuie să vină alţii.
Actorul şi profesorul Florin Zamfirescu a creat, împreună cu alţi oameni iubitori de artă, fundaţia U.A.U. – special pentru actorii şi regizorii care termină şcoala de teatru – orice facultate de teatru, nu numai UNATC.
Spectacolul de aseară este primul proiect al acestei Fundaţii.
Un spectacol de Crăciun, în mijloc de septembrie, este, pentru această echipă de oameni minunaţi, ghiocelul care anunţă primăvara. Iată ce paradox frumos!
**
Stăteam în scaunul de pluş, aseară, sorbind energie şi simţind că uneori, din fericire, speranţa, iată, sub ochii mei, devine concret palpabil.
Aveam inima plină de admiraţie – pe care am împărţit-o, după spectacol, prin îmbrăţişări, ghioceilor studenţi-actori.
**
Voi reveni să văd spectacolul în decembrie, cu sufletul deschis spre sărbătoare.
Şi da, simţiţi bine. Felul în care am aşezat cuvintele, azi, devoalează un pui de melancolie.
… Pierdută în mulţimea de spectatori, am gândit, la un moment dat, două lucruri: Doamne, cât mi-aş fi dorit ca o singură şi anumită persoană să fie acum cu mine, pe scaunul din stânga, şi…
Doamne,
încă mai simt
că
locul meu
este
acolo,
sus,
pe scenă.
