Diclofenac a scris pe mine, 24 de ore. Intensiv. Mi s-au încălzit muşchii şi voi năpârli ca şerpele.
Azi am venit la şcoală şi, din fericire, nu o să mă mai întrebe nimeni, Ce faci, Nona, levitezi?, din cauză că mă întorceam, acum două zile, ca roboţeii, din trunchi, căci aveam gâtul imobilizat.
Să vă zic poveste.
M-am uitat în oglindă, de dimineaţă, şi mi-am zis: Eşti cel mai sexy bărbat pe care l-am văzut în viaţa mea, Manon!
Arătam splendid.
Ca mascul.
…Lucru care m-a binedispus, ete, nu mai sunt singură!
Am ajuns într-un suflet la facultate şi am bântuit pe la birouri, să mă bucur cu ai mei, măăă, ignoraţi rochiţa, azi sunt băieţel, iuhu!
Mă hohotesc cu personalul administrativ, le depun, pe birou –na, mai îngrăşaţi-vă şi voi – o cutie de bomboane de ciocolată pe care mi-a dat-o un student, şpagă (nu ştiu de ce), pup fruntea Nicoletei şi o întreb dacă mă iubeşte, zice că da, dar tu, Nona, mă mai iubeşti? Îi explic, femeii, sever, că eu iubesc la nemurire, când iubesc, şi fug mai departe.
Ies din birou, val vârtej, şi ÎL VĂD. Frumuşel, cu pupilă ghiduşă, timizel, îmi trece prin cap că e vreun pui de-al meu. Se uită la mine cu ochi calzi, de familie, îmi dă sărumâna, îi spun să trăieşti, dau să plec şi mă întorc brusc, încremenind.
…Căci realizasem că pe omul cu care tocmai m-am salutat ca şi cum am fi mâncat ciorbiţă împreună îl cunosc de la televizor, nu din viaţa reală.
E Luis Lazarus, nesuferitu’ ăla arţăgos pe care-l vedeam, pe timpuri, la otv.
Îl privesc în ochi, şi îi spun:
– Dragul meu, ne-am salutat ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă, şi acum realizez că te ştiu… de la televizor. Eşti scump.
Lângă el, o gagică beton. Înaltă, frumoasă, machiată de seară. O scanez în două secunde.
– E a ta?
– Da. (În ochi îi pâlpâie fuduleala că deţine o femeie trofeu.)
Mă întorc spre ea.
– Ai dat admitere la teatru?
– Da.
– Şi ai picat la prima probă, presupun.
– Da.
– Îţi place să citeşti?
– Da.
– Citeşte forumul UNATC, şi dacă ai întrebări, mă găseşti acolo, sunt Nona.
– Aaa, vă ştiu, daa…
Îi sclipesc ochişorii ăia cu umbre negre, se bucură că mă cunoaşte, iar în mine dă să înflorească un sentiment văguţ de vedetuţă, pe care-l calc instant, cu bocancul.
– Ţinem legătura.
Şi îi fac cu ochiul ca un băieţel.
Mă întorc la Lazarus.
– Vezi ce pile ai, peste tot, dacă eşti vedetă?
E deştept. Înţelege exact că a fost o glumă. Îi salut ca un ofiţer, şi plec.
Îmi place de mine când sunt băieţel.
Ca femeie, sunt prea războinică.
(Sunt, pe dracu’…)
*
P.S. Mulţumiri, cititori, pentru ştiţi voi ce, şi îmbrăţişări drăgăstoase, tot pentru voi. (Drăgăstoase, dar cu simţ de responsabilitate, încă am gâtul uşooor înţepenit, pe partea cu inima.)
