Mi se derulează instant, în cap, o telenovelă, când văd că stă în pragul ușii, cu bagajele făcute.
– …Pleci?
– Da.
– Mă părăsești… și tu?
– A trecut un an, Nona… Ai un stil de a te lega de ceea ce-ți face rău, din spaima de singurătate… Nu plec chiar acum, doar îmi mut bagajele, o să mai vin, din când în când, o perioadă…
Mi se umplu ochii de lacrimi ca în desenele animate japoneze.
– Și… Și de cine o să mai am eu grijă, în fiecare dimineață, să-i dau pastiluța, ca să se liniștească?
– Păi… De nimeni. Rămâi singură, și-ți bei cafeaua fără griji.
Așa.
Mă părăsește și urticaria. A lovit-o, și pe asta, demnitatea.
iuhuuu :))
asa, ca sa ramana bucuria mea ca a plecat nemernica 😀 ceva sanse de reintoarcere? ca n-as vrea sa ma stie de dusman… mi-e cam frica 😀
Sanse de reintoarcere? …Ca in viata. Deci, categoric, da.
aproape ca ma loveste si pe mine melancolia…era un personaj interesant madame asta a ta!
deci lol! daca te consoleaza cu ceva, inca nu m-a parasit abstinenta, puiule. Inca. 😉
manona speranta…
cu candela aprinsă topesc lacrimi
şi te văd zâmbind chiar în noaptea
în care am căzut pătat.
ai mers cu mine-n pânzele albe de durere
şi mi-ai strâns mâna puternic… să nu cad.
te-ai prelungit cu iubire să m-aduci viu
din spinii unui câmp al durerii.
azi… văd curat, merg decis, inima e la locul ei…
in inima urma ti-e adanca…
deci te sun, acum.