Archive for September, 2010


Ușa

on September 24, 2010 in Retorice 13 Comments »

O ascultam cu gura căscată, când îmi povestea. Logic, firesc, asumat.
Despre relația care s-a sfârșit.
Despre cum s-au întâlnit, cum s-au îndrăgostit, despre întâlnirile împănate cu gesturi romantice și emoții răvășitoare, despre faptul că știa că nu au viitor împreună…
Toată această relație a fost, tot timpul, și simțită fierbinte, dar și analizată la rece, simultan, cu pași programați, pe principiul vreau să trăiesc acest experiment, știu cum se va sfârși, mă bucur acum și pe urmă, PUNCT.

Îmi povestea ca și cum era la o prezentare de business – pe ecran fluturau imaginile în PowerPoint iar ea explica.

Eu, cu gura căscată. Siderată. În suflet aveam, totuși, o senzație stranie și parazitară, simțeam așa, ca o ușă care se închide și se deschide necontrolat, în bătaia curentului.

Wow!, mai scăpam, în proces.
– Și cum ești?
– Sunt foarte bine. Era clar totul, de la început, și am vrut să trăiesc asta.
– Și… inima? Sentimentul?

Inima, nimic. E sub control.

M-am simțit, brusc, mică mică, furnică. Eu de ce nu pot fi așa? Simt, știu, văd, miros viitorul și prevăd avaria…ar trebui să mă și comport ca atare, nu?

În suflet, totuși, aveam ușa aia, care se deschidea și se închidea de la curent…

Deci ești bine? Nu te apucă angoasele, dorul, regretul, lacrima?
Nu. Merg mai departe, știu exact care sunt pașii pe care trebuie să îi fac în viață. Așa am fost întotdeauna, nu e o “fază”.
– Da, dar nu înțeleg… Știi, sufletul, îndoiala, viața…
– Nu. Viața asta are grijă de mine, și simt că mi-a pus deoparte exact ceea ce trebuie. Totul e sub control.
– Și acum ce faci?
– Îmi place de X. Încerc cu el.

După ce a plecat de la mine, am rămas, în continuare, mască.
Și mi-am făcut o cafea, în cană mare.
Și mi-am aprins o țigară.
Și m-am invitat să iau loc, pe scaun, pentru a-mi explica ce e cu ușa aia, din suflet, care se tot trântea nepoliticos când vorbea invitata.

Sunt lucruri, în viață, pe care nu le simțim ca ceilalți. Asta ne face unici și irepetabili. Însă eu vreau, întotdeauna, să înțeleg.

Și atunci, la cafeaua aia, am realizat de ce uneori, când oamenii îmi povestesc ceva, mi se trântește o ușă, parazitar, în suflet… Mi se trântește ca să mă oblige mă întreb.

***
Am întâlnit-o acum câteva zile. De data aceasta, când am vorbit, i-am privit ochii. Doar ochii.
– Ce faci?
– Sunt bine.
– Te vezi cu X?
– Da.
– Și cu povestea aceea?
– Nu mă gândesc la ea.

Da. Ochii. Istoria din ei, felul în care fac umbre sau scapă luciri…
Vorbele transmiteau ceva, iar ochii aveau alt mesaj, pe care eu îl ignorasem la prima discuție, căci iau de bun ceea ce-mi spune omul.

Am vrut să plec și să nu zic nimic.

Dar n-am putut.

Iubita lu’ mami, aș vrea să îți spun ceva, o să crezi că sunt nebună… Nu ești așa cum zici că ești, nu simți așa cum zici că simți…

S-a uitat la mine, drept, fără mască, cu ochi umezi.
– …
Aș vrea să îți dau un sfat, poate că, într-o zi, o să-ți ajute… Uneori este bine să nu încercăm să punem piciorul pe capul vieții. Uneori. Pentru că, deși avem senzația că pe moment deținem controlul, e o chestiune de timp până când viața vine, tăvălug, peste noi. La fel, și cu sentimentul.
Sentimentele și viața, zic eu, sunt ca fenomenele naturii. Tu zici că ai control. Eu zic să ai grijă. Căci uneori, doar uneori, nu poți controla fenomenele. E OK să ne asumăm durerea.
Dacă o eludăm, pocnește, absolut pe neașteptate, în momentul cel mai nepotrivit.

M-a privit în ochi și mi-a spus, sincer:
Așa este, ai dreptate.
– Ai grijă de tine.
Cănd ne înșelăm singuri e de o mie de ori mai umilitor decât când suntem înșelați de ceilalți.

***
Motivul pentru care am scris, azi, această istorisire, nu ține de faptul că merita povestită, pentru că este, în fond, banală.

E vorba despre altceva…

…În timp ce vorbeam eu, dându-i sfaturile acelea de viață… simțeam așa, ca o ușă care se închide și se deschide necontrolat, în bătaia curentului.

Rămâne să înțeleg  de ce.


Mă sună, de dimineață, mi-e frate de cruce.

– Sărumâna. Ce faci?
– Credeam că ai murit. De ce nu m-ai mai sunat?
– Mi-era frică să nu mă cerți că de ce nu te-am mai sunat.
– Nemernic ce ești! … Și… de ce m-ai sunat acum?
– Mi-am făcut curaj ca să mă cerți.
– Nemernică ce sunt!

***

Mă sună la prânz, nu e întreagă la cap, nici asta.

– Auzi, ți-am citit blogul aseară, cu bărbatu-miu.
– Aha.
– Și bărbatu-miu vrea să vorbească neapărat cu tine.
– Să-mi spună, ce?
– Lasă, că o să vezi tu.
– I n s i s t.   …Să-mi spună, ce?
– Vrea să îți facă lipeala cu unu’. E băiat mișto.
– Tu zici că mi-ați citit jurnalul?
– Da, aseară.
– N-ați înțeles nimic.

Boy Manon

on September 22, 2010 in Oglinda 10 Comments »

Diclofenac a scris pe mine, 24 de ore. Intensiv. Mi s-au încălzit muşchii şi voi năpârli ca şerpele.

Azi am venit la şcoală şi, din fericire, nu o să mă mai întrebe nimeni, Ce faci, Nona, levitezi?, din cauză că mă întorceam, acum două zile, ca roboţeii, din trunchi, căci aveam gâtul imobilizat.

Să vă zic poveste.
M-am uitat în oglindă, de dimineaţă, şi mi-am zis: Eşti cel mai sexy bărbat pe care l-am văzut în viaţa mea, Manon!
Arătam splendid.
Ca mascul.
…Lucru care m-a binedispus, ete, nu mai sunt singură!

Am ajuns într-un suflet la facultate şi am bântuit pe la birouri, să mă bucur cu ai mei, măăă, ignoraţi rochiţa, azi sunt băieţel, iuhu!
Mă hohotesc cu personalul administrativ, le depun, pe birou –na, mai îngrăşaţi-vă şi voi – o cutie de bomboane de ciocolată pe care mi-a dat-o un student, şpagă (nu ştiu de ce), pup fruntea Nicoletei şi o întreb dacă mă iubeşte, zice că da, dar tu, Nona, mă mai iubeşti? Îi explic, femeii, sever, că eu iubesc la nemurire, când iubesc, şi fug mai departe.

Ies din birou, val vârtej, şi ÎL VĂD. Frumuşel, cu pupilă ghiduşă, timizel, îmi trece prin cap că e vreun pui de-al meu. Se uită la mine cu ochi calzi, de familie, îmi dă sărumâna, îi spun să trăieşti, dau să plec şi mă întorc brusc, încremenind.

…Căci realizasem că pe omul cu care tocmai m-am salutat ca şi cum am fi mâncat ciorbiţă împreună îl cunosc de la televizor, nu din viaţa reală.

E Luis Lazarus, nesuferitu’ ăla arţăgos pe care-l vedeam, pe timpuri, la otv.

Îl privesc în ochi, şi îi spun:
Dragul meu, ne-am salutat ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă, şi acum realizez că te ştiu… de la televizor. Eşti scump.
Lângă el, o gagică beton. Înaltă, frumoasă, machiată de seară. O scanez în două secunde.
E a ta?
– Da.
(În ochi îi pâlpâie fuduleala că deţine o femeie trofeu.)
Mă întorc spre ea.
Ai dat admitere la teatru?
– Da.
– Şi ai picat la prima probă, presupun.
– Da.
– Îţi place să citeşti?
– Da.
– Citeşte forumul UNATC, şi dacă ai întrebări, mă găseşti acolo, sunt Nona.
Aaa, vă ştiu, daa…
Îi sclipesc ochişorii ăia cu umbre negre, se bucură că mă cunoaşte, iar în mine dă să înflorească un sentiment văguţ de vedetuţă, pe care-l calc instant, cu bocancul.
– Ţinem legătura.
Şi îi fac cu ochiul ca un băieţel.
Mă întorc la Lazarus.
Vezi ce pile ai, peste tot, dacă eşti vedetă?
E deştept. Înţelege exact că a fost o glumă. Îi salut ca un ofiţer, şi plec.

Îmi place de mine când sunt băieţel.
Ca femeie, sunt prea războinică.
(Sunt, pe dracu’…)

*
P.S. Mulţumiri, cititori, pentru ştiţi voi ce, şi îmbrăţişări drăgăstoase, tot pentru voi. (Drăgăstoase, dar cu simţ de responsabilitate, încă am gâtul uşooor înţepenit, pe partea cu inima.)

Déjà vu

on September 22, 2010 in Oglinda 15 Comments »

EU

Reloaded

Avec la musique

😐

x………x……….x….punct

on September 21, 2010 in Comori rătăcite, Goluri... Comments Off on x………x……….x….punct

Îi spuneam unui prieten, acum vreo două luni:
Măh, aș cam muri. Așa, senin, fără regrete. Dacă mă uit la trecut, zero, dacă privesc în viitor, negură.
El, înțelept, că de aia îl prețuiesc eu, mi-a zâmbit aprobator, și a răspuns:
– Neah. Ar fi prea simplu. Nu poți muri, așa, dintr-o dată, fără să te chinui. Se moare încet.

Eu cred că el are dreptate.

Azi sunt cuminte și chiulesc de la facultate. Nu pentru că n-am dormit azi noapte, ci pentru că nu mă prea pot mișca.
Stau în pat, acum, în poziția “L”.
De două zile am torticolis, și uitasem că durerea se extinde, până când îți blochează tot omoplatul.
Mi l-a blocat azi noapte, că îmi venea să și râd, aș fi vrut ca, din cauza durerii de stomac, să stau și eu chircită gen fetus, dar torticolisul, căruia i se spune în popor gât de lup, m-a obligat să încremenesc mumie, cu mâinile pe piept.

Mă gândeam, ăsta o fi chinul final, și pe urmă, puf!, mor și gata?

N-am murit, am înțepenit. Și asta, tot o moarte este. Sezonieră.

De câteva luni de zile, simt cum mă îmbolnăvesc progresiv de parcă cineva mi-ar face vrăji – dar eu cred numai în farmec. La singular.
Simt cum cad, în fiecare zi, bucăți din mine, și nu pot vorbi cu nimeni, căci mă cunosc, durerea mea spulberă echilibrul celor dragi.
Mai nou, nu mă pot răcori, așa cum făceam pe vremuri, nici cu jurnalul, căci aș lovi, ca la biliard, durerile voastre ascunse.
Voi îmi sunteți dragi, iar eu nu pot să scriu.

…Dar, mai presus de toate, l-am menajat pe el. Chiar dacă, așa, defectă și debilă, o dau în bară, uneori.

Mă doare stomacul pentru că nu pot să mă eliberez de întrebări, de lacrimi, de neînțelesuri, și tot amân, și tot amân, și tot scriu, zilnic, despre altceva…

Uite.
Azi noapte, așezată, așa, în poziția de mort, am ascultat ce își spuneau câinii de afară, până când a dat geana de lumină și au adormit, săracii.
Atunci am înțeles că suntem, cumva, frați de suferință.
Ei stau în lanț, eu sunt în colivie.

Dar eu, spre deosebire de ei, pot încerca, din nou, să mă eliberez.

X

Radu, te rog frumos să nu mai intri în jurnal.
De câte ori intri îmi creezi senzația falsă că o faci doar pentru a mă ține în brațe.
E falsă. …Din asta se moare încet.

asta-i nouă

on September 21, 2010 in Oglinda 17 Comments »

Iar fac nopți albe. Mă doare, crâncen, stomacul. Și mă terifiază ideea de a merge la spital unde îmi vor îndesa un furtunel pe gât, ca să exploreze ce dracu vor ei să exploreze.

Deci mă doare crâncen, stomacul. Mai ales noaptea. Ca și cum cineva ar umbla cu o chiuretă, metodic, în plexul meu.

E bine.

Căci aproape că nu mai simt cât de crâncen mă doare sufletul. Mai ales noaptea.

**
Mi-am  început dimineața, nu cu cafea, ci cu monoloage de afurisire. Trec, peste, acum. O să bubui la timpul potrivit.
A, nu v-am spus, nu mai am urticarie (parțial), însă, pentru a mă consola cu ceva, am primit un ulcer.

Și, de la fratele meu, un telefon LG, touchscreen, în care să-mi prind urechile.

O așteptam pe prietena mea, căci urma o zi de shopping. …Pentru ea.
Eu sunt doar consilier de imagine și sunt plătită în natură: alimente otrăvitoare, țigări și medicamentul Omez, ca să mă pastilez dimineața și să-mi pot termina liniștită monoloagele de afurisire, dar să trecem, peste…

Fascinată de noul meu telefon, prietena se apucă să îmi scotocească prin el, ca să vadă cât e de deștept, și cât de mult poate ține el locul bărbatului.

Butonând cu simț de responsabilitate, apelează, din greșeală, o persoană cu care nu am prietenii majore, ci doar politețuri preventive. Ne respectăm reciproc, căci la birou avem prestanţă.
Situația poate fi, în aceste cazuri, controlată destul de ușor, numai că prietena a intrat într-o panică ce prevestea o disperare care putea duce la aruncarea telefonului, reflex, în peretele din față.
Surprinsă, la rândul meu, și neștiind ce dracu să fac într-o atare situație, care căpătase, dacă era să mă iau după ochii panicați ai prietenei, nuanțe de cataclism iminent, îi smulg telefonul din mână și caut, o eternitate de o secundă, butonul de End Call, care se afla, evident, maaare și roșu, sub ochii mei, absolut și definitiv orbi la momentul acela.

Nu apuc să gândesc nimic, pentru că aud în telefon vocea de femeie: Alo!

Da. Am simțit, instinctiv (jur că nu ştiu de ce!), că strivirea telefonului de zid ar fi fost o idee salutară, dar zarurile au fost aruncate și nu pot merge decât în plin, asumându-mi situaţia stânjenitoare provocată de faptul că am deranjat, dintr-o prostie, un om străin, duminica.
Alo, Ada?
– Da.
– Bună, sunt Nona.
– Aaa, bună!
– Ada, ieri am primit un telefon nou.
(Pauză de stupefacție)
Așa…
– Nu știu să umblu la el. Am la mine, în vizită, o…
(aici mi-am pus o voce severă) tâmpită care s-a apucat să îl butoneze și te-a apelat din greșeală, s-a panicat îngrozitor și m-a speriat și pe mine.
Acum, probabil că ar fi fost mai bine, pentru a evita situația penibilă, ca, atunci când tu ai răspuns, eu să zic “Bună ziua, mă scuzați de deranj, aș dori cu Mihai”, însă n-am avut timp de gândire, așa că mi-am luat inima-n dinți și ți-am mărturisit… ridicolul.
(Hohote de râs, din partea ei, dorință de îngropăciune, din partea prestanței mele ofilite).

*
Asta a fost de dimineață.
Urma ședința de shopping, spre care am plecat: prietena, voioasă, iar eu, cu o fățucă de șoricel, căci părul meu e tuns prea scurt, deci s-a dus dracului încrederea că arăt bine.

Complexată ca la 18 ani, am fost, pe tot parcursul zilei, severă.
Am adunat, în proces, trei saci de zâmbete, hohote de râs și mirări pufnitoare.

Pe unele le depun aici, cu ciudă că acest jurnal nu este un video blog, pentru a vi le juca în direct.
Ar lua mai puțin timp decât citirea.

So…

*
Magazinul 1.
Prietena probează tot standul de rochii, iar eu mă întrețin cu vânzătoarea. Când îți faci casă într-un magazin, personalul devine rudă prin alianţă.
Defilarea în rochiţele nesfârşite, a prietenei, prin faţa ochilor mei, şi părerile mele seci “e oribilă”, sau “pe asta o luăm”, au atras (căci circul atrage) din culise şi restul de o vânzătoare care nu participase la show până acum.
A scos capul de după o draperie, s-a sprijinit, sanchi, transparentă, de un birou, şi a pufnit în râs când, observând-o, am interpelat-o sever cu: Iar mă spionezi? Ţi-am spus de atâtea ori să te potoleşti!
N-o văzusem, evident, niciodată.
Toată lumea s-a împrietenit spontan: noi, vânzătoarele plus două cliente.
Prietena mea, între conversaţii, se apucase să danseze lasciv într-o rochie tip office, şi pot să jur că le-am făcut fetelor din magazin ziua senină.

*
Magazinul numărul 2.
La intrare stă, mignonă şi cu alură de emo, vânzătoarea, la pândă de clienţi.
Ochii ei sunt în căutare, iar pupila e toată o rugăminte febrilă.
Atitudinea, deşi mută, are energie de primire a nuntaşilor – la propria nuntă.
…De acolo a căzut biata fată când, întâmpinându-ne cu seninul Bună ziua!, a primit ca răspuns, din partea mea, severul: Lasă-mă-n pace!
A încremenit.
Mi-au trebuit 5 minute pentru a o redresa, astfel că, la plecarea noastră din magazin mai făcusem o victimă a zâmbetului şi entuziasmului, să aş vrea să îi mulţumesc aici pentru că a răscolit tot depozitul în căutarea unui sacou care să aibă o anumită mărime.
…În ciuda faptului că acea mărime se afla, deja, pe un umeraş, şi a faptului că nu am cumpărat, la final, nici sacoul.

*
Chinese Food
Ne era foame, aşa că ne-am aşezat la coadă să comandăm mâncare chinezească.
În spatele nostru, două infutigabile silfide marca “piți”.
Arse cu solarul – ca porcul de crăciun, cu păr de culoarea untului (lung, evident, și mătură – bis), accesorii ieftine dar multe şi atitudine de panarame care-şi administrează – oral şi sporadic – italieni bondoci şi expiraţi.
Fiţe.
Aere.
Le simţeam în ceafă indignarea că trebuie să stea la coadă, căci ele sunt învățate numai în față. …Preferabil, în genunchi.
Ajungem la cassă şi o întreb pe prietena mea ce luăm de băut.
Îi simt în voce o agitaţie care nu era conformă cu energia de până acum, şi, evident, înţeleg, căci văd, cu privirea periferică, cum piţipoanca pufneşte din dracu s-o ia că n-are motive.
Ce bei?
– Nu ştiu
(mă grăbeşte), orice.
– Ce ai?
(insist eu)
Nimic… Nu-ţi pot spune acum.
– Te rog, spune…
Îmi face un semn discret cu capul, să mă uit în spatele ei, la frăsuiala absolut penibilă a bietei ciuperci.
Nu e nevoie să mă uit.
Îi spun, suficient de tare cât să audă toată lumea, privind-o, sever, în ochi:
Puiule, dar tu te-ai uitat puţin la ea, să vezi cum ARATĂĂĂ? Pe bune, ai văzut cum arată? Te rog să nu te mai agiţi inutil.
Prietena a înţepenit.
Suspect sau nu, şi piţipoancei i-au murit, instant, oxiurii de pe limbă.
Fata de la cassă mi-a zâmbit cu ochi de lumină. Şi s-a bucurat când i-am spus ești frumoasă, având în intonaţie subliminalul tu munceşti, nu faci centura pe Magheru.

*
Cafeneaua de lângă fântâna (?) arteziană (??)
Amplasată idilic lângă un rotocol de ciment pe care erau aşezate câteva animale neînsufleţite de gips lângă care făceau pişu trei furtunele bolnave de prostată, cafeneaua a apărut, salutar, în momentul în care aveam nevoie de energie, de apă, de ţigară şi de odihnă – pentru picioarele betegite.
Ospătăriţa e mică, blondă, cu pantaloni gen patul lui procust şi cămăşuţă roşie. Nu vine la mesele de pe terasă, atârnă puturoasă înăuntru, la taină cu restul de personal şomer.
Mă ridic de la masă, căci odihna picioarelor nu atenuează setea, intru peste ei şi fac o glumă, fata mă place şi mă asigură în mod repetat că va veni să ne ia comanda.
Nu înţeleg de ce insistă, însă remarc cu voce sonoră, în treacăt, că aş dori ca acest lucru să se întâmple azi, căci dacă va fi altfel, n-o s-o mai iubesc.
Comandăm, deci, şi primim apele, urmând să vină şi cafeaua.
Fetiţa se lipise de noi, şi ar fi vrut conversaţie, căci în ochi îi luceşte simţul umorului plictiseala.
Am sorbit trei guri din cafeaua ciudăţică. Era cu mentă. Cafea cu mentă. Am şi acum fierea la uşă, bosumflată.
Cum este cafeaua?
– Oribilă, draga mea. Când o pui pe limbă, îi mulţumeşti lui dumnezeu că ai pancreasul bun, şi când o înghiţi, are un gust absolut nepoliticos.
– Doriţi altceva de băut?
(pufneşte reţinându-şi hohoteala, fata)
Ce “altceva” ai?
– Păi, sucuri, cocktailuri, băuturi alcoolice…
– Nu, băuturi alcoolice, nu. O vezi pe prietena mea? Nu are voie să consume băuturi alcoolice, căci face urât. Uite, ultima dată cand i-am dat sa bea, i-a dat un cap în gură unei femei, pentru simplul motiv că aceasta purta o camaşă roşie.
Prietena mea e sub scaun, de râs, ospătăriţa rămâne o clipă blocată şi scoate din mânecă, neinspirat:
Ce reclamă îi faceţi…
– Puiule, era o glumă. Tu porţi o cămaşă roşie.
…Moment din care ne-am împrietenit şi ne-am povestit experienţele traumatizante de la coafor.

*
Standul de make-up profesionist
Eram în trecere, spre magazinul numărul 3, când fetiţa mă interpelează, simpatică şi plină de zâmbetul uşor obosit al picioarelor înţepenite prea mult timp pe tocuri înalte.
– Bună ziua, aţi dori să vă executăm un machiaj cu produse profi?
Am executat-o silit, cu un sever : Nu vreau!
A pufnit-o râsul.
Mă uit la colega ei, care stătea la doi metri mai încolo.
Lu’ asta mică îi trece râsul şi încearcă din nou, ghiduşa de ea, avea chef de distracţie, căci faţa mea serioasă e uşor de citit pentru cei care ştiu să privească.
Poate doriţi să vă machieze colega mea, Adina…
– Eşti frumoasă, Adina,
zic. …Mă apropii la 20 de centimentri, direct în faţa ei, şi repet, sever: Nu vreau!
Le-am lăsat râzând, şi am plecat râzând.

*
Magazinul numărul 3.
Ditamai hala, şi ele, două vânzătoare. Ca o completare fericită, doar cinci clienţi. Noi căutam o poşetă, iar una dintre vânzătoare s-a lipit, instant, de mine, de parcă ne-am fi plimbat cu trotineta împreună, în copilărie. O scumpă cu ochişori de viezure zglobiu.
Luaţi poşeta aceasta, e drăguţă.
– Puiule, uite ce e, noi o luăm, dar dacă, după aceea, nu ne mai place, mă întorc aici, te iau acasă la mine, te sechestrez şi te pun să îmi speli farfuriile.
Puştoaica mă blochează, cu replica ei spontană şi zbanghie:
Vin! Să mă luaţi!
Era de pupat în frunte, nu-mi amintesc, dar cred că am pupat-o, n-aveam cum să nu.
Am bântuit prin magazin, încă vreo câteva zeci de minute, timp în care micul scaiete mi-a spus şi ce zodie este, şi că se mută, din acel Mall, în magazinul din Militari.
Şi, la plecare, când eram pe punctul de a ieşi, după deja prietenescul La revedere!, aud, din fundul halei, vocea de şoricel:
– Dar să mă luaţi acasă, da? Ca să mă sechestraţi.
Mă întorc, extrem de serioasă, şi îi spun, sever:
Ăaa… Te rog să fii foarte atentă aici, draga mea. Dacă te sechestrez, va trebui să speli vasele.
– Le spăl!
– Bine. Tu ai vrut-o. Am numai două farfurii. O să le strâng pe toate, şi, când se murdăresc, vin să te iau.

Ieşim şi prietena remarcă, în treacăt, că Mall-ul acesta ne va ţine minte.
Eu îi arunc o privire severă şi râdem a bucurie.

Iar când ajungem acasă, în ciuda oboselii, prietena îmi joacă fiecare moment al acelei zile, incluzând, într-un repertoriu executat cu talent, şi replicile mele, şi reacţiile împricinaţilor.

Acesta a fost parcursul unei duminici lungi, în care severitatea mea a reuşit să sperie, ca de obicei, numai sufletele bolovan.

*

Nu mă mai mir că o să rămân singură.
N-am nicio șansă de a găsi un bărbat care să fie așa, ca mine… Dar să trecem, peste…

It is about passion, pure and simple.

Carpe the hell out of the diem!

Câți ani aveam? Nu mai știu, ori 18, ori 21, nicio diferență.

Repetam în “Proștii sub clar de lună “, un spectacol de amatori (ce amatori – în cel mai minunat sens al cuvântului – erau pe vremea aia… Nu văd, azi, prea mulți profesioniști care să aibă acel foc…).

Aveam ca partener un Gogu înalt, bărbos și fermecător. Zâmbea tot timpul, cu nările dilatate ca un căluț.

Eu eram Ortansa. Sau, cel puțin, trebuia să fiu. Sofisticată și femeie. Eu nu devenisem femeie, încă.

Aveam oroare de repetiții, din două motive: unu – trebuia să îl îmbrățișez pe Gogu, și doi, dumnezeule – trebuia să mă pupe Gogu, apăsat, o dată, pe buze.

Apropierea de un bărbat străin mi se părea o violare a intimității, îmbrățișarea, pentru mine, reprezenta apropiere sentimentală, iar lipirea de un corp pe care nu îl iubesc, pângărire.
Voiam să fiu atinsă numai din iubire, căci lipirea a două trupuri înseamnă comunicarea fără cuvinte dintre două inimi care se iubesc.

Pe de altă parte, îmi dădeam cu pumnii în cap, spunându-mi, obsesiv, că dacă vreau să devin actriță va trebui să POT să mă apropii de un bărbat, să îl îmbrățișez, să îl sărut, părând că e cu patimă
…Dar contraargumentul mi se ițea din creier instantaneu, cât să îmi pună la podea tot curajul:
Înainte de a face lucrurile astea pe scenă, ar trebui să le experimentez, mai întâi, în viața reală.

Eram un arici virginel chinuit de dubii și de remușcări neînțelese de nimeni…
…Căci, chiar așa, cine ar fi putut să înțeleagă teroarea pe care o resimțeam când îmi șopteam în gând, seara, la culcare: Dumnezeule, dacă mă pupă ăsta pe gură, cum o să mă mai pot uita eu, a doua zi, în ochii lui?

… Le-am scos peri albi, tuturor.
Gogu era la un capăt al scenei, eu, la celălalt, și trebuia să alerg și să mă lipesc de pieptul lui, să îl las să mă îmbrățișeze cu patos. Un lucru simplu și firesc.
Dar mi se înțepeneau picioarele în scândură, iar dacă, îndemnată șuierat de nervozitatea celorlalți mă urneam de pe loc, mergeam doi pași, mă opream brusc și ziceam: NU POT!!!!
Și asta, la fiecare repetiție. Blocam tot, cu blocajul meu.

Regizorul, o libidină mică, a izbucnit într-o zi, umplând sonor negura sălii de spectacol: Băă, faceți ceva cu fata asta, s-o fută cineva, că nu se mai poate!

Hmm… nu îmi mai aduc aminte, din ziua aceea, decât faptul că aș fi vrut să sap, ușor, podeaua, și să mă ascund sub ea, înainte de a muri carbonizată de o combustie spontană.

Bref: Am reușit să fiu Ortansa, în cele din urmă, căci aveam talent.
Am reușit să par femeie, și să îi conving pe spectatori că sunt sofisticată și versată, eu, virgina…

Am primit pe mess, zilele trecute, un mesaj, îl redau din memorie:
M-a întrebat cineva de tine. Mi-a zis să te întreb așa: Dacă pui alături Gogu și Mazilu, ce iese?
M-a întrebat cum ești, și eu i-am zis că ești ca o primăvară.

Persoana asta mi-a zis că îți citește jurnalul și că nu îndrăznește să te contacteze.


Și uite că te contactez eu:

Dragă Ovidiu,
N-am uitat nimic. Nu am uitat farmecul tău, camaraderia frumoasă, înțelegerea și simțul umorului cu care mă ajutai să trec peste momentele delicate.
N-am uitat faptul că în ochii tăi nu am văzut niciodată priviri de vulpe.
N-am uitat nimic din tot ceea ce a însemnat acel spectacol pentru noi, toți.
Îți mulțumesc pentru că mă citești, și să știi că mă onorează prietenia ta, punte mută peste ani.

Câți ani am acum? Nu mai știu, ori 18, ori 21, nicio diferență.
Acum sunt femeie și am învățat că îmbrățișarea poate fi de mai multe feluri.
O păstrez pe aceea care lipește inimile ce se doresc, pentru bărbatul de care sunt îndrăgostită…

…Iar ție îți trimit, în eter, promisiunea că, atunci când ne vom întâlni, o să-ți albesc fruntea de pupături.

Iar când spun asta… Gogule, azi te privesc direct în ochi!

Ortansa.

lap(top) dance

on September 18, 2010 in Oglinda 13 Comments »

Este ora 1:00 noaptea…

(Fond muzical din “Fălci”)

Afară, beznă, cu un colț de lună rânjind a mister.

(Fond muzical din Psycho“)

Pe hol, întâlnire conspirativă. Suntem 3. Două fete și-un băiat: G., Parazitu’ și MoiSelf.
Așezați pe preș, cu laptopurile în poale (care-i pluralul de la poală?).

Degete grăbite apasă pe taste, aproape simultan.

(Fond muzical de mașini de scris)

Tăcere. A trecut un înger…

1…2…3…4…5…

Și se declanșează apocalipsaa…

Atenție, cititor, dacă dai click pe linkuri, o faci pe propria-ți răspundere!

Laptopul 1, în cârdășie cu Je… I feel good

Laptopul 2, în cârdășie cu Parazitu’ … I Believe In Miracles

Laptopul 3, în cârdășie cu G. … Everybody dance now

Așadar, la ora 1:00 noaptea, trei țicniți performează pe coridor lap(top) dance…

Maxim!

Stay away!

and…

Walk it out!

or…

I’ll kill you!

Vă urez, dragi cititori, o sâmbătă la fel de creepy ca a noastră!

(Fond muzical din “Fălci”)

😉