Jurnalul lui Manon.

**
Mi-am  început dimineața, nu cu cafea, ci cu monoloage de afurisire. Trec, peste, acum. O să bubui la timpul potrivit.
A, nu v-am spus, nu mai am urticarie (parțial), însă, pentru a mă consola cu ceva, am primit un ulcer.

Și, de la fratele meu, un telefon LG, touchscreen, în care să-mi prind urechile.

O așteptam pe prietena mea, căci urma o zi de shopping. …Pentru ea.
Eu sunt doar consilier de imagine și sunt plătită în natură: alimente otrăvitoare, țigări și medicamentul Omez, ca să mă pastilez dimineața și să-mi pot termina liniștită monoloagele de afurisire, dar să trecem, peste…

Fascinată de noul meu telefon, prietena se apucă să îmi scotocească prin el, ca să vadă cât e de deștept, și cât de mult poate ține el locul bărbatului.

Butonând cu simț de responsabilitate, apelează, din greșeală, o persoană cu care nu am prietenii majore, ci doar politețuri preventive. Ne respectăm reciproc, căci la birou avem prestanţă.
Situația poate fi, în aceste cazuri, controlată destul de ușor, numai că prietena a intrat într-o panică ce prevestea o disperare care putea duce la aruncarea telefonului, reflex, în peretele din față.
Surprinsă, la rândul meu, și neștiind ce dracu să fac într-o atare situație, care căpătase, dacă era să mă iau după ochii panicați ai prietenei, nuanțe de cataclism iminent, îi smulg telefonul din mână și caut, o eternitate de o secundă, butonul de End Call, care se afla, evident, maaare și roșu, sub ochii mei, absolut și definitiv orbi la momentul acela.

Nu apuc să gândesc nimic, pentru că aud în telefon vocea de femeie: Alo!

Da. Am simțit, instinctiv (jur că nu ştiu de ce!), că strivirea telefonului de zid ar fi fost o idee salutară, dar zarurile au fost aruncate și nu pot merge decât în plin, asumându-mi situaţia stânjenitoare provocată de faptul că am deranjat, dintr-o prostie, un om străin, duminica.
– Alo, Ada?
– Da.
– Bună, sunt Nona.
– Aaa, bună!
– Ada, ieri am primit un telefon nou.
(Pauză de stupefacție)
– Așa…
– Nu știu să umblu la el. Am la mine, în vizită, o… (aici mi-am pus o voce severă) tâmpită care s-a apucat să îl butoneze și te-a apelat din greșeală, s-a panicat îngrozitor și m-a speriat și pe mine.
Acum, probabil că ar fi fost mai bine, pentru a evita situația penibilă, ca, atunci când tu ai răspuns, eu să zic “Bună ziua, mă scuzați de deranj, aș dori cu Mihai”, însă n-am avut timp de gândire, așa că mi-am luat inima-n dinți și ți-am mărturisit… ridicolul.
(Hohote de râs, din partea ei, dorință de îngropăciune, din partea prestanței mele ofilite).

*
Asta a fost de dimineață.
Urma ședința de shopping, spre care am plecat: prietena, voioasă, iar eu, cu o fățucă de șoricel, căci părul meu e tuns prea scurt, deci s-a dus dracului încrederea că arăt bine.

Complexată ca la 18 ani, am fost, pe tot parcursul zilei, severă.
Am adunat, în proces, trei saci de zâmbete, hohote de râs și mirări pufnitoare.

Pe unele le depun aici, cu ciudă că acest jurnal nu este un video blog, pentru a vi le juca în direct.
Ar lua mai puțin timp decât citirea.

So…
↓
↓

*
Magazinul 1.
Prietena probează tot standul de rochii, iar eu mă întrețin cu vânzătoarea. Când îți faci casă într-un magazin, personalul devine rudă prin alianţă.
Defilarea în rochiţele nesfârşite, a prietenei, prin faţa ochilor mei, şi părerile mele seci “e oribilă”, sau “pe asta o luăm”, au atras (căci circul atrage) din culise şi restul de o vânzătoare care nu participase la show până acum.
A scos capul de după o draperie, s-a sprijinit, sanchi, transparentă, de un birou, şi a pufnit în râs când, observând-o, am interpelat-o sever cu: Iar mă spionezi? Ţi-am spus de atâtea ori să te potoleşti!
…N-o văzusem, evident, niciodată.
Toată lumea s-a împrietenit spontan: noi, vânzătoarele plus două cliente.
Prietena mea, între conversaţii, se apucase să danseze lasciv într-o rochie tip office, şi pot să jur că le-am făcut fetelor din magazin ziua senină.

*
Magazinul numărul 2.
La intrare stă, mignonă şi cu alură de emo, vânzătoarea, la pândă de clienţi.
Ochii ei sunt în căutare, iar pupila e toată o rugăminte febrilă.
Atitudinea, deşi mută, are energie de primire a nuntaşilor – la propria nuntă.
…De acolo a căzut biata fată când, întâmpinându-ne cu seninul Bună ziua!, a primit ca răspuns, din partea mea, severul: Lasă-mă-n pace!
A încremenit.
Mi-au trebuit 5 minute pentru a o redresa, astfel că, la plecarea noastră din magazin mai făcusem o victimă a zâmbetului şi entuziasmului, să aş vrea să îi mulţumesc aici pentru că a răscolit tot depozitul în căutarea unui sacou care să aibă o anumită mărime.
…În ciuda faptului că acea mărime se afla, deja, pe un umeraş, şi a faptului că nu am cumpărat, la final, nici sacoul.

*
Chinese Food
Ne era foame, aşa că ne-am aşezat la coadă să comandăm mâncare chinezească.
În spatele nostru, două infutigabile silfide marca “piți”.
Arse cu solarul – ca porcul de crăciun, cu păr de culoarea untului (lung, evident, și mătură – bis), accesorii ieftine dar multe şi atitudine de panarame care-şi administrează – oral şi sporadic – italieni bondoci şi expiraţi.
Fiţe.
Aere.
Le simţeam în ceafă indignarea că trebuie să stea la coadă, căci ele sunt învățate numai în față. …Preferabil, în genunchi.
Ajungem la cassă şi o întreb pe prietena mea ce luăm de băut.
Îi simt în voce o agitaţie care nu era conformă cu energia de până acum, şi, evident, înţeleg, căci văd, cu privirea periferică, cum piţipoanca pufneşte din dracu s-o ia că n-are motive.
– Ce bei?
– Nu ştiu (mă grăbeşte), orice.
– Ce ai? (insist eu)
– Nimic… Nu-ţi pot spune acum.
– Te rog, spune…
Îmi face un semn discret cu capul, să mă uit în spatele ei, la frăsuiala absolut penibilă a bietei ciuperci.
Nu e nevoie să mă uit.
Îi spun, suficient de tare cât să audă toată lumea, privind-o, sever, în ochi:
– Puiule, dar tu te-ai uitat puţin la ea, să vezi cum ARATĂĂĂ? Pe bune, ai văzut cum arată? Te rog să nu te mai agiţi inutil.
Prietena a înţepenit.
Suspect sau nu, şi piţipoancei i-au murit, instant, oxiurii de pe limbă.
Fata de la cassă mi-a zâmbit cu ochi de lumină. Şi s-a bucurat când i-am spus ești frumoasă, având în intonaţie subliminalul tu munceşti, nu faci centura pe Magheru.

*
Cafeneaua de lângă fântâna (?) arteziană (??)
Amplasată idilic lângă un rotocol de ciment pe care erau aşezate câteva animale neînsufleţite de gips lângă care făceau pişu trei furtunele bolnave de prostată, cafeneaua a apărut, salutar, în momentul în care aveam nevoie de energie, de apă, de ţigară şi de odihnă – pentru picioarele betegite.
Ospătăriţa e mică, blondă, cu pantaloni gen patul lui procust şi cămăşuţă roşie. Nu vine la mesele de pe terasă, atârnă puturoasă înăuntru, la taină cu restul de personal şomer.
Mă ridic de la masă, căci odihna picioarelor nu atenuează setea, intru peste ei şi fac o glumă, fata mă place şi mă asigură în mod repetat că va veni să ne ia comanda.
Nu înţeleg de ce insistă, însă remarc cu voce sonoră, în treacăt, că aş dori ca acest lucru să se întâmple azi, căci dacă va fi altfel, n-o s-o mai iubesc.
Comandăm, deci, şi primim apele, urmând să vină şi cafeaua.
Fetiţa se lipise de noi, şi ar fi vrut conversaţie, căci în ochi îi luceşte simţul umorului plictiseala.
Am sorbit trei guri din cafeaua ciudăţică. Era cu mentă. Cafea cu mentă. Am şi acum fierea la uşă, bosumflată.
– Cum este cafeaua?
– Oribilă, draga mea. Când o pui pe limbă, îi mulţumeşti lui dumnezeu că ai pancreasul bun, şi când o înghiţi, are un gust absolut nepoliticos.
– Doriţi altceva de băut? (pufneşte reţinându-şi hohoteala, fata)
– Ce “altceva” ai?
– Păi, sucuri, cocktailuri, băuturi alcoolice…
– Nu, băuturi alcoolice, nu. O vezi pe prietena mea? Nu are voie să consume băuturi alcoolice, căci face urât. Uite, ultima dată cand i-am dat sa bea, i-a dat un cap în gură unei femei, pentru simplul motiv că aceasta purta o camaşă roşie.
Prietena mea e sub scaun, de râs, ospătăriţa rămâne o clipă blocată şi scoate din mânecă, neinspirat:
– Ce reclamă îi faceţi…
– Puiule, era o glumă. Tu porţi o cămaşă roşie.
…Moment din care ne-am împrietenit şi ne-am povestit experienţele traumatizante de la coafor.

*
Standul de make-up profesionist
Eram în trecere, spre magazinul numărul 3, când fetiţa mă interpelează, simpatică şi plină de zâmbetul uşor obosit al picioarelor înţepenite prea mult timp pe tocuri înalte.
– Bună ziua, aţi dori să vă executăm un machiaj cu produse profi?
Am executat-o silit, cu un sever : Nu vreau!
A pufnit-o râsul.
Mă uit la colega ei, care stătea la doi metri mai încolo.
Lu’ asta mică îi trece râsul şi încearcă din nou, ghiduşa de ea, avea chef de distracţie, căci faţa mea serioasă e uşor de citit pentru cei care ştiu să privească.
– Poate doriţi să vă machieze colega mea, Adina…
– Eşti frumoasă, Adina, zic. …Mă apropii la 20 de centimentri, direct în faţa ei, şi repet, sever: Nu vreau!
Le-am lăsat râzând, şi am plecat râzând.

*
Magazinul numărul 3.
Ditamai hala, şi ele, două vânzătoare. Ca o completare fericită, doar cinci clienţi. Noi căutam o poşetă, iar una dintre vânzătoare s-a lipit, instant, de mine, de parcă ne-am fi plimbat cu trotineta împreună, în copilărie. O scumpă cu ochişori de viezure zglobiu.
– Luaţi poşeta aceasta, e drăguţă.
– Puiule, uite ce e, noi o luăm, dar dacă, după aceea, nu ne mai place, mă întorc aici, te iau acasă la mine, te sechestrez şi te pun să îmi speli farfuriile.
Puştoaica mă blochează, cu replica ei spontană şi zbanghie:
– Vin! Să mă luaţi!
Era de pupat în frunte, nu-mi amintesc, dar cred că am pupat-o, n-aveam cum să nu.
Am bântuit prin magazin, încă vreo câteva zeci de minute, timp în care micul scaiete mi-a spus şi ce zodie este, şi că se mută, din acel Mall, în magazinul din Militari.
Şi, la plecare, când eram pe punctul de a ieşi, după deja prietenescul La revedere!, aud, din fundul halei, vocea de şoricel:
– Dar să mă luaţi acasă, da? Ca să mă sechestraţi.
Mă întorc, extrem de serioasă, şi îi spun, sever:
– Ăaa… Te rog să fii foarte atentă aici, draga mea. Dacă te sechestrez, va trebui să speli vasele.
– Le spăl!
– Bine. Tu ai vrut-o. Am numai două farfurii. O să le strâng pe toate, şi, când se murdăresc, vin să te iau.

Ieşim şi prietena remarcă, în treacăt, că Mall-ul acesta ne va ţine minte.
Eu îi arunc o privire severă şi râdem a bucurie.

Iar când ajungem acasă, în ciuda oboselii, prietena îmi joacă fiecare moment al acelei zile, incluzând, într-un repertoriu executat cu talent, şi replicile mele, şi reacţiile împricinaţilor.

Acesta a fost parcursul unei duminici lungi, în care severitatea mea a reuşit să sperie, ca de obicei, numai sufletele bolovan.

*

Nu mă mai mir că o să rămân singură.
N-am nicio șansă de a găsi un bărbat care să fie așa, ca mine… Dar să trecem, peste…