Jurnalul lui Manon.

Stau întinsă pe pat, atârnată de sfori înăuntrul meu ca alpiniştii utilitari, eu, care am frică de înălţime…

Am ceva ce-mi flutură dureros în plex, ştim senzaţia, dar mă apucase scormoneala.

Închid ochii şi cobor încet, tăcut, să înţeleg, să prind misterul biluţei care îmi înghesuie inima.

Aşa făceam când mă devastau (eufemism) colicile renale.
Durerile sunt gradate pe intensităţi.
Colica renală este o durere care, la scurt timp de la declanşare, are o intensitate de 10, pe o scală de la 1 la 10.
Nu scade.
Secundele devin eternităţi agonizante.
După zece minute cedezi, nu mai ai speranţe, ştii că vei muri.
Cu timpul, am învăţat să cobor în mine. Să stau acolo, respirând într-un anume tempo, pentru a preîntâmpina protestul prin simpatie al stomacului, care rejecta calmantele, şi să vizualizez rinichiul chinuit în lupta corp la corp cu o biată pietricică. …Încercând cu disperare să nu vomez, să nu mă panichez, să aştept, să rezist, să nu cedez, căci trebuie să treacă.
…Eram doar un copil, era prea devreme şi pentru asta.

Stau întinsă pe spate, atârnată de sfori imaginare, înăuntru, dorind să înţeleg pentru a combate.
În plex, se spune, este sufletul. El pare să devină material uneori, căci îl simţi ca pe un organ inflamat, şi ziua, şi noaptea. …Mai ales când te trezeşti, dimineaţa.

Îl simt. Nu doare violent, muşcând din trup, dar te supără ca o mâhnire de gradul 7. Fluctuantă. Frământătoare. Cu irizări solare, calde. Cu fiori. Contracţii bruşte şi convulsive ale diafragmei, sughiţat intern, dar nu se mişcă nimic. Un efect fără cauză materială care îţi acutizează toate simţurile şi te ţine în gardă. Cu predispoziţie spre lăcrimare inopinată şi senzaţie de zbucium.
O explozie orbitoare de artificii care îţi pârjoleşte inima.

Sunt învinsă de ne-palpabil şi de ne-concret şi mă târăsc ruşinată în sus, spre aer…

Nu pot să înţeleg ce se întâmplă, pentru că neştiind ce e, nu am metode de investigare. Dacă îţi pui o leucocită în palmă, ea nu va şti că e din tine, nu are organ sau simţ cu care să te perceapă.

Am ceva inflamat în piept, suficient de mare încât să-l detectez, dar nu am ochi, să îl văd.

E durere pe alte coordonate, şi nu ţine de lupte somatice, ţine de legătura cu un alt om.

De mii de ani, se numeşte dor.

Nu se poate explica logic. Nu se poate combate.

Este singurul  lucru care te face să conştientizezi  dureros că eşti viu…
…Şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, cu smerenie, pentru această durere.

**
update 12 mai:
un jurnal anecdotic a unei persoane obisnuite. Shit! Nu mă încadrez, dar suna bine.
Jurnalul meu e a unei femei complexe.

Îmi zâmbesc, uneori, dimineaţa, când sunt scumpă, şi-mi zic: ce faci tu, măi, şocâte mic? (ar trebui să mă auziţi şi să mă vedeţi, n-are farmec în scris).
…Şi ies pe uşă veselă, semn clar de metafizic.
Şi eu, ca şi alţi oameni din jurul meu, mă tem de mine, să nu mă supăr, aşa că fac tot posibilul să îmi fiu în graţii. 

Deci, cu mintea aiurea şi complimentată de ego, plec spre şcoală.
Am nevoie de toată energia bună din străfunduri, pentru că urticaria s-a agravat, iar până îi găseşti tu leac, iubitul meu, voi fi ca ăia din lagărul de la Dachau. 

Bref.

Eu sunt pieton. Ca orice pieton care se respectă, am un dispreţ profund pentru şoferi. 

Cînd merg cu maşina, evident că îi înjur, cot la cot cu posesorul maşinii, pe toţi pietonii de pe stradă. 

Azi circulaţia era infernală. Maşinile se miroseau la funduţ şi mergeau la pas. 

Mă opresc pe trotuar; nu vreau să păşesc pe zebră, căci nu mai era nimeni care voia să traverseze -plus că oamenii ăia de la volan cred că erau spume de nervi, se înghesuiseră pe trei coloane. 

Un şoricel urticat şi simpatic este politicos.

Deci, cum spuneam, încremenesc pe trotuar.

 Departe de mine, pe ultima coloană, aproape de celălalt trotuar, se află o dubiţă roşie cu un camion la volan.
Care încetineşte.
Iar loaza lăţită în scaunul deşelat, cu piciorul pe frână şi cu ochii la Manon, încearcă o comunicare cu aceasta, decentă, pe principul dat din aripi şi mecle sugestive, ce faci, nu treci dracului o dată? 

Eu răspund, de la capătul tunelului: E aglomerat, vă las să treceţi, şi îi arăt că sunt pe trotuar, smirna, nu am niciun picior ridicat în aer care să sugereze vreo iniţiere de pas vioi. 

Îi văd gura, retardului, care se schimonoseşte în relanti, eşti proastă, făă!!

Nu mă cunoaşte şi mi-a zis fă…El, mie…
…Şi uit că de dimineaţă eram drăguţă doar la faţă, îmi aduc aminte că din tot corpul meu îmi iubesc cel mai mult mâinile. Am, daa, mâini superbe. 

Nu pot rata ocazia.
…Îi arăt, şoferului, în slow motion, cel mai lung şi cel mai frumos deget pe care l-a văzut în viaţa lui.

Nu mă mai atrage televizorul, am perioada aia, de sictir.
Dar e atâta linişte în casă, încât devine zgomot.
Am zece cifre moarte pe telecomandă, le dau viaţă.
Apăs butonul telecomenzii la întâmplare, păstrând un ritm anume, prind câte o frântură din fiecare post TV.

Sunt curioasă, azi vreau să mă aleagă postul pe mine, nu eu pe el:

Zonele muntoase vor avea, la noapte…
Şapte la sută, dar cifrele reale infirmă…
Puterea. De a-l ridica şi de a-l ierta…
Totuşi, aceste animale au nevoi speciale…
Teatrul, însă, e comunicare directă…
Oh, take no more than I deserve / Still need to learn more / Oh, no, no / I don’t need nobody…
Unabomber este numele de cod creat de FBI şi…
Oracolul din Delphi este ascultat o dată pe an, dar…
Zona de centru e neacoperită, ai noştri nu se lasă…
Căci la Naşul aflaţi adevărul, revenim în câteva minute.

**
Din 10 cifre moarte m-au ales 10 litere vii, pe care le arunc în eter…
Dau televizorul pe mute. Deschid laptopul. Search pe youtube. Outlandish, zece litere.
O oră cu boxele la maxim, pe repeat.

Perfect. Acum pot să mă uit la un desen animat marca Pixar.

I’m fucking nuts!

m.: Sa stii ca mi-e dor de tine. Şi te citesc zilnic.
Manon: (HUG)
m.: Şi eu. Dar nu am feţe pe telefon şi acum stau în maşină în faţa unei secţii,am gasit un free spot şi sa-mi bag, de jumătate de an încerc să-ţi scriu 1 rand. Te las,că mă podidesc  lacrimile. Pup
Manon: te iubesc, sa stii.
m.: Sper. Si eu pe tine.
Manon: sst.plâng. sst.
m.: Şi eu.
Manon: sst. mai aştept puţin, să mă refac, şi te  chem să te iau în braţe.
m.: Să nu mă kemi că nu pot, dar mă gândesc la tine.  Dar mi-era dor de tine şi n-am mai putut.
Manon: ok.
Manon: dai tu un  semn.
m. : O sa dau. Te îmbrăţişez virtual draga mea
Manon: Iar eu te pun in blog, caci mi-ai rupt inima. …Fără să-ţi dau numele.
m. : Acuma sau atunci?  🙁
Manon: acum. acest mesaj. acest schimb de mesaje.
m. : n-am vrut
Manon: te pun în blog, la comori.

…La comori rătăcite.

Ieri mi-a zis şagunel că am corp mişto dar că arăt ca o mumie, par distrusă, unde-i linia neagră de creion de la ochi?
…Am făcut-o X, pe suflet, dragule.

Bună lecţie mi-a dat copilaşul, uitasem că arăt nasol când nu vreau să arăt bine.

Azi m-am dus spre autobuz, gagică. L-am remarcat pe tipul brunet, încă de la urcare. Şi el, pe mine.
Autobuzul, full.
Privesc pe geam, îl simt pe tip în spate, energetic, sunt doi oameni între noi.
După trei staţii, el vine spre uşă, vrea să coboare. Se strecoară pe lângă mine, evitând să mă atingă cu partea de jos a corpului, deci nu e de-ăia.
Îşi pune mâinile pe umerii mei, mâini de bărbat, şi-şi face loc în lateral, protejându-mă. Atingerea, delicateţea, energia lui îmi aduc aminte, într-o fracţiune de secundă, printr-un fior în plex, că am nevoie de intimitate cu un bărbat. Mi-e dor să stau ghem la pieptul… cuiva.
Deci am reacţia firească: ridic mâna şi-i trăznesc o palmă violentă şi răsunătoare creierului, care, debusolat, apucă să murmure: nu eu sunt vinovat, idioato, eu doar îţi transmit mesajul.
-Cum, nu tu, cine se ocupă de cenzură, boule?
– …Nimeni, de când eşti dusă.

***
Trebuie să blochez un IP, sau să-mi fac curaj să sun pe cineva, să lămuresc nişte chestii. Voi vedea. Am în stomac un pai prin care acel cineva îmi suge sufletul.

***
Facebook, lumea prietenilor care nu prea sunt prieteni. Lista cu nume cărora le dai accept şi de care nu vei mai ştii niciodată nimic.
Eu dau accept tuturor. Mă gândesc la oamenii ăia ca la nişte fiinţe ce suntem cu toţii, or veni de pe forum, sunt cei care îmi citesc jurnalul…
Ieri, un tip.
Îi dau accept şi intru în pagina lui. Remarc, că-mi sare în ochi, la profilul lui, scris cu majuscule, un mesaj, în care spune ceva de genul “prietenii sunt totul”. …Cuvântul “prietenii” are fracturat un “i”.
(tipul mi-aminteşte de titel)
Îi trimit mesaj: Te rog, adauga un “i” la mesajul de intampinare, in care spui ca “prieteni sunt totul”.
El: BUNA NONA ! MULTUMESC !
(tipul are suflet bun)
Eu: Pai, se poate?
El: NONA , OAMENI GRESESC SI EI.
Eu: Da, dragule, pentru asta exista prietenii, sa fie acolo.
El: NONA , OAMENII GRESESC SI EI , AM GLUMIT …
(tipul nu posedă genul meu de umor)
Eu: Nici nu observasem, din cauza majusculelor. Îţi mai spun una: când scrii cu majuscule pe net, se interpretează că ţipi. 🙂
El: Sunt de o lună şi învăţ , esti o persoană deosebită Nona, îndrăznesc sa te invit pe mes (şi-mi scrie… adresa de e-mail)

…Moment în care eu încremenesc. Shit! Here we go, again…tipul mă citeşte.

Eu: Ai tot timpul ca să înveţi. Trebuie să fii foarte atent însă, pentru că aici, pe net, eşti expus la vorbe dure dacă faci greşeli.
…Mulţumesc de invitaţie, nu conversez pe mes, nu am timp.

El nu răspunde. Înainte de a mă întoarce în pagina mea remarc un lucru stupefiant. La info, tipul îşi lăsase şi numărul de telefon, greşeală fatală.

Vreau să-i scriu şi asta, însă, tarată şi nevindecată, mi-e frică să nu interpreteze că mă leg de ceva, pentru a lungi conversaţia.

And my point is: aţi înţeles, cei mici, ce nu se publică pe net.

**
update 10 mai:
ce sa fac ca sa ma iubesti. Ridici privirea. Apeşi x-ul din dreapta sus. Închizi computerul. Ieşi pe uşă. Te duci la ea şi-i spui în faţă, asta: Sunt îndrăgostit de tine.

M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple din cărţi. Au la îndemână vorbe celebre, citate, titluri, autori, adică memoria, niciodată pe ei înşişi…
Cei mai intimidanţi sunt cei care susură, cu nasul răsfirat de mândrie, ceva gen ah, ador scriitorii sud-americani…

Eu n-am cei şapte ani de-acasă, v-am spus vreodată?
M-au împins în şcoală de la şase ani, că mă apucasem de citit şi mama a considerat că trebuie să vorbesc de-ale noastre, de-ale copiilor, cu copiii. Voia să mă îndepărteze de ispita timpurie, căci eu, ca şi unii dintre cei care citesc pe aici, aveam acasă biblioteca aceea, în care găseai, de la basme, poliţiste şi J.Verne, de toate. …Vă amintiţi colecţia Dumas, cu coperţile alea speciale?
Cărţile alea… le-am uitat aproape pe toate. Adică s-au aşezat în mine. Mi-au rămas cele de referinţă, la care mă întorc cu drag, din când în când, ca să miros trecutul.

În clasa a patra, mama m-a dus la psiholog.
– Cred că e o problemă cu fata mea.
– Spuneţi.
– …Citeşte…
– Hmm…Am înţeles. …Decameronul?! (îl citisem dintr-a treia)
– Nu, doamne fereşte. Citeşte, pur şi simplu.
Seara nu adoarme până când nu parcurge câteva pagini dintr-o carte. Ziua, la fel…Mă îngrijorează, o fi ceva în neregulă cu ea? Că nu se odihneşte, are nevoie de somn, la vârsta ei…
– Doamnă, să vă spun ceva. E bine că citeşte, nu are nicio problemă…Cititul o relaxează, nu o surmenează.

Mama avea dreptate. Citeam prea mult, eram dependentă de alte lumi, de alte vieţi, de alte timpuri.
Cititul potenţează sensibilitatea.

M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple, obstinant, din filme. Titluri, personaje, nume de actori, faze…Ei au reţinut filmul, dar nu-şi pot exprima propriul sentiment.
Ai văzut filmul? Cam aşa… ştii la ce mă refer, nu? / Ăăă…cred că da…

Am terminat o facultate de artă. Am văzut filme, şi înainte de a fi studentă, şi fiind studentă, şi după aceea. De toate genurile: negre, absconse, de căcat, inteligente, comice, comerciale, de artă. Ca să strecor un spirit leşinat: n-am văzut, încă, genul… 3D, şi mă feresc, pentru că, din câte am auzit, subtitrarea e 2D, iar eu am rău de mare.
Filmele alea, incluzându-l şi pe cel de aseară…le-am uitat, pe toate. Am, lipit de suflet, un singur regizor, evident, Woody Allen, şi un monstru sacru: Charlie Chaplin. Esenţa ironiei inteligente şi esenţa comediei tragice. Nu ştiu titlurile filmelor, însă mi-au rămas ştanţate senzaţia, ideea şi virtuozitatea.

Homo Sapiens Sapiens este un organism complex, o individualitate distinctă, ca să bag şi un truism la înaintare.
Când vorbim despre un om, ne referim la datul bio-psiho-socio-culturalo-astral.
Genotip + Fenotip. Datul genetic se împleteşte cu ceea ce e în jurul nostru, ce vedem, ce atingem, ce mirosim. …Lucruri pe care le aspirăm, le prelucrăm cu filtrul propriu. Asta ne face unici.

Deci. Oamenii care dau exemple şi citează, au pretenţia că micul lor univers este, automat, şi al tău.
Au, da, o memorie de computer. Care mă complexează.
…Pentru că eu uit. Nu mai ştiu numele tuturor cărţilor, filmelor, nu mai ştiu istorii, intrigi, conficte.
Topesc, ne-voit, tot ceea ce asimilez, las la decantat iar produsul final, în gândire şi comportament,  îmi aparţine, având la bază tot ceea ce am asimilat. …Sunt eu, ca sumă de alte eu-ri străine.

Nu uit, însă, niciodată, cum miroase pământul reavăn.
Nu uit să miros anotimpurile şi să ascult când cineva vorbeşte.

La asta mă gândeam azi, în timp ce căscam în gând, plictisită de un regizoraş mediocru cu memorie bună care, ca sa-mi explice un rahat banal, a făcut o acoladă prin trei filme.

Oamenii care dau exemple din alţii, nu sunt ei înşişi, iar eu îi consider…uitaţi-vă-n titlu.
Exact. De Gogol.

Aceşti oameni sunt prea plini de creier şi nu se lasă să li se-ntâmple.

**
update 09 mai:
comanda la mine ioji. …Tu eşti de-al meu, din jurnal, nu?

Eu m-am născut altfel. Şi am rămas aşa, deşi am încercat, toată viaţa mea, să fiu cum mă vor ceilalţi, pentru a avea şi eu loc între ei…
…Eu, afectivo-dependenta.

Am muncit mult cu mine împotriva mea.

Să îmi pese mai puţin.
Să construiesc, după modelul celorlalţi, gărduleţ de protecţie.

Să calc cu fierul roşu empatia genetică, pentru a lăsa în loc doar cicatricea rece a complezenţei.
Să evit privirea în pupilă, pentru că văd, într-o fracţiune de secundă, istoria, trecutul, gândurile, nevoia, zbuciumul, resemnarea.

N-am reuşit decât atât: să zâmbesc frumos când înăuntru urlu. Am reînvăţat să merg, păstrând nostalgia zborului.
E bine. Am un loc în societate.

Dar conflictul cu propria persoană este mai cumplit decât emblema de paria.
Tu, pe tine, nu te poţi învinge şi convinge niciodată.
Ai două alternative: ori creşte iarba peste tine în cimitir, ori ajungi la nebuni.

Am înţeles că trebuie să fie ceva care să mă ajute, nu îmi pot pune mâinile pe piept şi lumânarea în mână, nu eu, luptătoarea care mută munţii pentru alţii.

Şi într-un târziu, mânată de ceva de dincolo de propria fiinţă, am început să scriu, timid, scuipându-mi inima pe foaie. Şi, după, am citit. Şi am recitit. Şi, recitind, îmi încărcam bateriile şi deveneam cuminte şi transparentă. În ziua aia nu eram polarizantă. Mă consumam până aveam lumina unui fitil de lumânare.

Aşa a ajuns Manon, Jurnal.
Tot ce pun în scris exprimă lucruri care mă marchează.
Dar eu sunt altfel. Mă marchează tot, obiect sau fiinţă, tot ce îmi păşeşte în spaţiul personal.

Speram, când l-am aruncat în eter, ca Jurnalul să fie doar o carte pentru voi, care să vă amuze, în care să vă recunoaşteţi tristeţile, trebuie, îmi ziceam, să fie şi alţii ca mine…
…Însă nu ştiu cum, nu ştiu când, jurnalul a devenit o sticlă aruncată în ocean, cu un bileţel înăuntru. …CARE PRIMEŞTE RĂSPUNS.

M-am izolat aici, ziceam, însă nici aici nu pot fi oarbă, aşa cum ar trebui.
Noi nu ne-am adunat întâmplător pe – iată ce ironic, out.ro, şi a fost o chestiune de timp până să realizez că nu am nevoie să vă privesc în pupilă, ci doar să vă citesc înşiruirea de litere din comentarii pentru a vă înţelege şi vouă, fiinţa.

Eterul nu ascunde, ci dezvăluie.

Bucurii, resemnări, drame.

Care mă ating direct.

E bine. Suntem vii.

Şi iată-ne:

Unii dintre voi sunt vechi, familie, prieteni, ne ştim, mai nou mă citiţi asiduu. Mărturisesc, sunt surprinsă, nu mă aşteptam în veci sa-mi spuneţi că, citind jurnalul, mă recunoaşteţi.

O categorie este reprezentată de cei care rezonează instant cu mine şi revin aici aproape zilnic. Unii scriu, simt nevoia să se exprime, alţii doar citesc şi nu au, încă, destul curaj, să intre în familie.

Alţii, ego-uri puternice, aparţin încrengăturii pe care eu o numesc vânători de suflete. Sub pretextul admiraţiei, ei caută să spargă aşa zisul mister al nonei, să o consume. …După care îşi iau zborul, mulţumiţi, în timp ce eu, urmărindu-i cum se depărtează, ştiu că au plecat de aici cu mine în fiinţa lor.

Iar alţii, aţi zburat înspre listuţa mea de messenger. Aţi simţit nevoia să comunicăm direct. Despre voi. Despre mine. Despre general şi despre esenţă.

…Ceea ce m-a marcat.

Urma, logic, să scriu despre asta, nu? Aşa îşi încarcă Manon bateria.

O fetiţă are o iubire secretă şi i se sparge sufletul în incertitudini, iar zbuciumul acestui suflet m-a atras şi pe mine în vâltoare.

Un bărbat a încheiat, auzi cum sună, o relaţie cu iubirea vieţii sale, iar eu i-aş rupe din inima mea o bucată, să o pună pe rană.

Eu nu pot face nimic, doar să scriu, să recitesc şi să aştept până când se va rezolva totul. Căci, nu ne putem plânge, ştim că finalul există.

Dar…Cum să scriu eu despre oamenii ăştia, care îmi fac parte din inimă, pseudo-obiectiv sau în cheie comică pentru a ascunde tristeţea, ca despre necunoscuta vânzătoare de la butic?

Dar cum să nu scriu? Nu ăsta-i locul meu de defulare?

Azi noapte, insomniacă, am găsit soluţia. Cenzura. Ai mei trebuie protejaţi de răutatea ochilor necunoscuţi care aterizează, uneori, pe aici.
Eu scriu. Cenzurat. Iar ei nu trebuie să se devoaleze.
Iar ceilalţi…vor înţelege că trebuie să se ferească să îmi pătrundă în inimă, căci inima mea se descarcă aici.

Aşadar:

Iubita mea, nu e bine, nu e normal, n-o să-ţi fie bine.
…Dar, indiferent de ceea ce hotărăşti, voi fi lângă tine, să mă bucur, sau să te ţin la pieptul meu, ca să plângi.

Dragul meu, eu cred în iubire. Eu cred în cuplu. Păstrează inelul.
Şi ţine minte:
Când femeia pune punct, ea pune, de fapt, puncte de suspensie. Te îndeamnă să lupţi.
Ştii ce trebuie să faci.

Vă rog să mă iertaţi pentru că am scris aici poveştile voastre, mi-am asumat riscul de a vă pierde, însă nu pot să duc tot în suflet. Aşa că le aşez aici, fracturat.

Da, azi sunt patetică, de la pathos, afară plouă şi mie îmi lipseşte ceva.

…Nu ştiu dacă voi învăţa să scriu povestea lui Manon -făcând abstracţie de ea.
Probabil că e o chestiune de timp până când Jurnalul se va întoarce pe hârtie.