Jurnalul lui Manon.

**
update 08 mai:
pretul unei rochii de seara manon. …Mulţumesc pentru că mă întrebi semidirect pe mine, prin goagăl. Hmm…Să vedem…Câţi bani are italianu’ tău?

**
Am lipsit puţin şi n-am mai scris, că am fost bolnăvior.
N-aveam temperatură, doar o uşoară tensiune în plexul solar.
Îmi curgea nasul prin ochii înroşiţi, şi mi se umflase tare inima, în gât. …Ceea ce mi-a dat insomnie, căci nu puteam respira. Lipsa de odihnă mi-a tăiat pofta de mâncare. Inaniţia mi-a dat ameţeli. Ameţelile mi-au pus piedică în duş. M-am sprijinit în mâna dreaptă, ca să evit la timp prăbuşirea.
…De-aia zic, am fost puţin bolnăvior că mi-am scrântit mâna, cu ce să scriu, cu sufletul gol?

**
SMS-ul
Sunt într-un magazin de parfumuri. Am cerut vânzătoarei să îmi dea să miros parfumul tău, Ange ou Demon, ca să te simt aproape.
Eu îmi aduc aminte de toată singurătatea în doi, îi răspund: Drăguţ...

...Şi continui în gând: Cumpără o sticlă  şi dă-o pe gât. Astfel, te vei umple de mirosul meu, ocazie cu care vei înţelege şi gustul  pe care mi l-a lăsat relaţia noastră.

**
update 07 mai:
vezi doar pe ea …d semne c ar vrea. Aşa, şi? Îţi paraliză bărbăţia, brusc? D c?

**
update 06 mai:
xyzal cu polen. Vă recomand să nu le luaţi împreună, primul este destinat combaterii celuilalt.

Sunt lucruri pe care nu le vedem, dar există. Trebuie, doar, să ştim cum să le privim…

Era un joc, în copilăria noastră…La mine în oraş îi ziceam pituluşul, alţii îi spuneau de-a v-aţi ascunselea.
Îi lăsam pe copiii din noi să se joace. Să caute.

…Nu ca, azi, pe messenger, unde ne pitim pentru a nu putea fi găsiţi…

Eu mă ascund ghiduş de voi pentru a putea fi găsită.

Sunt aici dar invizibilă, şi vă fac cu ochiul. …Şi voi mie, dacă mă vedeţi.

Stt, nu spunem secretul…

Aşa. …Mi-eşti drag, ochi necunoscut care citeşti ce nu se vede.

. 

**
update 05 mai:
durere. Te cred.

Începusem să scriu postarea asta aseară, dar n-am mai apucat s-o termin, din raţiuni pe care nu le pot dezvălui aici, că mă citeşte nenea şi iar mă ceartă că-l pronunţ.

**
Parcă au trecut doar două zile, nu mai ştiu, că timpul este elastic pentru mine, dar sunt două zile de când cel mic m-a întrebat cum e Nona când iese dracul din ea.

Ete, ăl mic, afli acum…

Nu vă scutesc, evident, de baletul printre paranteze…

Înainte de a ieşi pe uşă, azi, patru mai, la unu ziua, că mai nou dorm de la şapte dimineaţa, la unşpe, m-am uitat în oglindă.

Eram îmbrăcată în alb, să ascund cocoaşa de pe suflet şi să par veselă la prima ochire. Din oglindă mă privea o femeie frumoasă.
Da. Unele femei sunt frumoase când suferă, altele când râd.
Eu, când sufăr, am privire melancolică şi umedă, taman atunci fac cuceriri pe stradă, când nu dau doi bani pe bărbaţi.
Când sunt veselă, sunt cel mai frumos greiere şoricel veveriţă cu faţă umană.

Revin.
Aşadar, eu la oglindă. Trag aer în piept, înjur, doamne iartă-mă, nişte chestii, şi mă gîndesc fulgerător că Geo are dreptate, stau închisă în casă deci o să expir (şi eu, dar şi aerul pe care-l uitasem în plex, perdută-n metafizic)…

Azi, mă mobilizez eu timid, îmi mişc, dreaq, sufletul, să scap de povară şi zâmbesc frumos, tuturor. Nu mă enervez deloc, nu pun la suflet nimic, nu vreau sa-l fac obez şi să nu mai pot respira.
Merg cu capul în pământ, să nu îmi sară în ochi vreo nelegiuire, ca să mă curăţ de angoase şi să fiu fresh precum portocalele cu nitraţi.

La prima trecere de pietoni ridicai ochii, să nu mă calce ceva pe roşu.
Lângă mine, două doamne. Una era îmbrăcată în negru şi avea, la piept, o chestie. O bandă neagră de doliu; iar peste ea una mică, albă. Prinse cu un bold.

Îmi vede privirea aţintită, nu voiam să ma holbez, însă rămăsesem ca gânditorul de la Hamangia, înţepenită şi întrebându-mă ce o fi banda aia albă…E o bandă de doliu, doamnă, îmi zice femeia, zâmbind.
Mă înroşesc, normal, şi bâlbâi: Da, ştiu, însă mai e una peste ea, albă…
Da, aşa se pune cînd persoana care moare este foarte tânără…

O secundă. Atât mi-a trebuit până să simt durerea în inimă şi să uit de instrucţiunile cu care m-am dopat acasă.

M-am târât spre şcoală cu picioare de plumb şi cu ochii plini de lacrimi care nu se dădeau duse nici înspre obraji, nici absorbite-n glob.

Dau o fugă la Rectorat să pun chestii în ordine, că pregătim Gala Absolvenţilor, decanul îmi zice ceva simpatic, eu mă agit dar mă şi temperez instant, caut să mă concentrez însă, în paralel, becul îmi semnalizează pericol, că mă cunosc, a murit cineva tânăr, undeva mama lui jeleşte şi eu discut aberaţii… N-am nicio legătură cu decedatul, dar am inima lovită, cum să mă mai ţin de glume…SSt, Manon, relax, că te rup cu bătaia…

Dau să ies mai repede, să mă pitesc în biroul meu, la adăpostul Irinei, bag zâmbetul fermecător şi scot pe gură un va fi bine, mă ocup eu…Fac exact doi paşi. Unu. Doi.

…Şi intră în birou personajul cel nou, profesor.
Are funcţie în şcoală şi un suflet minunat. Îl ador, dar are obiceiul să mă sâcâie. Nu-s în departamentul lui, dar cum îi vine o idee, nona, tre să facem asta.
Ştiu de ce. Pentru că are încredere că io le rezolv. Rapid, curat, fără durere. Mi s-a dus buhul că mut munţii şi acum mă cheamă toţi să le car mobila, să nu-şi obosească angajaţii bine plătiţi.
N-am chef, azi, sunt îndrăgostită şi în doliu dublu, mai bine mă retrag din peisaj.

…Deci rămân cuminte pe loc, ascult, aprob şi-mi scapă, în proces, un nu e treaba mea asta. N-o premeditasem.

Personajul era şi el în doliu, bag seamă. Aşa că începe să ţipe la mine.
Înţeleg, omul mă cumpărase gratis din târg şi io fac fiţe acum.
Are voce, are plămâni, are alură de stăpân, o, da!!
Iar eu, în loc să evit, s-o cotesc, să leşin, să inventez ceva, ca mă dau deşteapta puştii mele pe coridoare în jurnal, să…orice, să dau în bâlbâială sau tremor, să mă fac că fug la baie, orice, orice, te pui cu ăsta, care are funcţia aproape de cea mai mare din şcoală…
Bubui. Având în ochi un catafalc.
– Vă rog să nu mă trataţi ca pe o menajeră!!!!!!!!

Replica asta, pe care o împing inconştient din gură, cu ochi fierbinţi dar îndoielnici, declanşează în bărbatul din faţa mea uri ancestrale, de pe vremea când, în altă viaţă, paj fiind, primise palme de la regină pentru că zâmbise la o înmormântare, că rămăsese mortul înţepenit cu o mână în sus şi lui i s-a părut funny…
Deci ţipătul lui se transformă instantaneu în urlet amestecat cu bucăţi de cuvinte din care se disting, clar, menajeră, faci o treabă, eu, acum.
Bref, fulgeră apoteotic pe voce de cap, nonsensul: Tu trebuie să faci ce spun eu, cum adică mă comport cu tine ca şi cum eşti menajeră?

Împietresc şi mi se deschide săculeţul cu negurele.
Timpul se opreşte.
…Şi, albă la faţă, absolut calmă peste furtuna din suflet, răspund muşcând vorbele, sub tonul lui: Uitaţi-vă cum urlaţi la mine. Eu sunt femeie. …Iar dumneavoastră… sunteţi bărbat.

A îngheţat instantaneu. S-a blocat. A vrut să zică ceva şi nu i se deschidea gura. A vrut să dea din mână. …Mâna, ca a mortului, ţeapănă.
Este anihilat.

…Dar în ochii lui albaştri văd durere şi o mâhnire atât de mare, că paralizez, la rândul meu.
Stăm încremeniţi o veşnicie ochi în ochi şi plecăm, în acelaşi moment, din birou, muţi.
Urcăm treptele, pocniţi de tăcere, eu în faţă, el în urmă…
Simt nevoia să fac ceva, să dreg, nu-mi ies din minte ochii ăia de copil lovit, ştiu cum dau eu cu vorba, spulber…

Mă întorc spre el şi-i spun, cu gura moale: ştiţi că vă iubesc, nu?
El aprobă ca un adolescent, cu capul în pământ, eu vreau să mă îngrop în gresie…
Ajung la etaj, el face dreapta, eu dau să fac la stânga, într-o fracţiune de secundă realizez că am sufletul spart, ochii plini de lacrimi, criminala dracului, cum să lovesc, eu, un om, aşa de rău, că nu-s la prima abatere, fac pe tragica pulii mele şi uite unde stă dracul ascuns…

Mă întorc. Îl prind de mânecă. Se întoarce. Mă uit în ochii lui albaştri, plini de umbre şi şoptesc, că nu am voce: Sunt în derivă. …Iartă-mă.
Nu schiţează nimic, doar pupila îi tresare a înţelegere.

Intru în biroul meu şi plâng. De toate. De mama. De pupa. De radu. De azi. De ratare. De rochia de mireasă. De maternitate. De tot.

Manon, da, are draci. Şi când îi scoate, uită de dumnezeu şi de întoarcerea obrazului…

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în Jurnal scriu despre cum mă lovesc alţii, nu despre cât de tare dau şi eu.
…Poftim, cel mic, acum ai idee…

**
update 04 mai:
1. unde imi pun cortul. Păi, ştiu şi io? …Aici îţi convine?

2. cand ma enervez ma doare pieptul si nu mai am aer. Te înţeleg. Verifică, în momentele alea, dacă ai vreo mînă înfiptă-n gît şi vreun obiect ascuţit care împunge pe lîngă coaste.
…Băă, voi vorbiţi cu goagălu ca şi cum ar fi nenea doctoru’?

3. gandacii negrii de baie. Nu reprezintă motiv de îngrijorare. Ei locuiesc în abis şi umezeală şi circulă pe crăpăturile de lângă ţevi, nimerind accidental în casa noastră. Periodic, o pereche de gândaci părăseşte cuibul şi pleacă în căutarea unui nou domiciliu, tranzitând nevinovat baia umanoizilor. După ce-şi găsesc locaţia cea nouă tot în întunericul de pe lângă conducte, fac drumul invers şi revin cu toată familia. Moment în care umanoizii decid să-i extermine, deoarece cred că e vorba de o invazie.
Deci, nu vă speriaţi degeaba. …E o chestiune de timp până când umanoidul va extermina tot ce mişcă, deoarece şi-a delimitat, deja teritoriul: întreaga biată mamă Terra. Deci fiinţele ne-superioare care tranzitează, şi vorbim aici şi de gândacii dumneavoastră,  au două variante: ori sunt consumate, ori sunt strivite.

Simt să scriu despre asta şi nu vreau să citiţi, însă mi-aş dori să aveţi idee; aşa că nu tastez litere, ci transmit gânduri.

Acest articol este invizibil. El se află în hardul inaccesibil al computerului nonaM.

***
Am publicat, ieri, System Error
Eu, cea care scrie nefiind scriitoare, eu, criticul meu number1, zic, despre System Error:  Mi-e cel mai drag articol pe care l-am scris vreodată. Rotund, ermetic, perfect. Cutia care-o adăposteşte şi pe Pandora, însăşi.
Oamenii, îmi ziceam ieri, se vor speria de limbajul care pare de neînţeles şi vor citi pe diagonală.
…Speram  în taină să nu fie aşa.

Am, la această postare, doar trei comentarii.
Am prevăzut asta. Am prevăzut şi reacţiile voastre, la citirea articolului, care vor rămâne, multe, nemărturisite.
Exclud categoria de imbecili care aterizează aici din greşeală. Eu nu scriu pentru toţi.

Unii dintre voi (cu care am vorbit şi pe messenger) au deschis jurnalul şi au văzut o imagine de ansamblu cu chestii tehnice şi cuvinte de programare.  Urmarea? Activat instinctiv, subconştientul scoate din mânecă prima voastră experienţă cu computerul, în care toate lucrurile păreau mistere de nepătruns, engleza elementară părea chineză, iar datul unui click stârnea o frică nebună, doamne, o să învăţ vreodată să îmi fac din calculator, prieten?
În concluzie, vă apucaţi să parcurgeţi textul fără să daţi atenţie la detalii, convinşi că sunt chestii care vă depăşesc şi care par înşirate acolo doar pentru a umple o pagină, că Manon e altfel şi e cool, în felul ei...

Alţii, uşor miraţi, au trecut cu privirea pe fiecare frază şi au înţeles frântura, Manon azi nu poate să scrie, pentru că este în aceeaşi avarie, de o săptămână, deci azi i s-a ars şi beculeţul roşu. Corect. Aşa este.

O singură persoană a înţeles tot. …Pentru că ştia de dinainte istoria. Nu, nu eşti tu ne-dragule, este Irina, colega mea.

Iar eu simt nevoia să explic, la întunericul eterului, de ce iubesc acest articol mai mult decât întreg jurnalul la un loc.

În el se află Manon, lovită atât de crunt, încât nu poate scrie, căci dacă încearcă s-o facă, va trebui să înjure sau să fie cinică. Iar gura ei e mută.
În articol se află şi El, fostul soare.
În articol vă aflaţi şi voi, cititorii, de care mă agăţ eu ca să uit de mine, acolo e încercarea mea disperată de a scrie totuşi ceva, şi neputinţa de a o face.
M-am documentat ieri, trei ore, bântuind prin limbaj de computadorişti, ca să găsesc exact ceea ce-mi defineşte stările.
Am vrut să pun emoţii în altfel de limbaj. N-am prezentat poza, ci ADN-ul.
Nimic, în articol, nu e random, deşi pare. Cuvintele sunt de programare, însă fiecare e ales cu grijă, pentru că reprezintă funcţiile vitale care cedează. Este engleză simplă. Fraze eliptice care concentrează sentimente, cădere, chin.
Iubesc acest articol rotund, scris în altă limbă, şi citindu-l la infinit m-am calmat ca atunci când mă consiliază prietenii, în dramă.
De aceea nu voiam să las lucrurile aşa, de aceea am vrut să scriu despre asta.
Mă pot lovi programatorii, oamenii, însă, nu.
Reciteşte System Error şi nu-l comenta, ţi-am dat cheia să deschizi cutia. Cuvânt cu cuvânt.

Nimic nu e la întâmplare. E doar un cod. Care, descifrat, e simplu de înţeles.

Şi am scris, azi, acest articol invizibil, doar ca să spun că Manon e o tâmpită îndrăgostită de un pătrat ermetic, pe care tot ea l-a construit, în minte.

Ieri, Manon, a fost ca un inginer. …Ocazie cu care a înţeles, în sfârşit, semantica.

**
update 03 mai:
baietii manglitori jurnal. …Ce jurnal să mai ţineam, frăţioare, că de când a făcut sifonu ăla 16 de ne-a dat în primire, suntem pe bulău şi acum dăm numai cu subsemnatu, vai de căciulili noastre, că nu producem nimic pe sector aici nu mişti nimic că stropeşte la caralii, fraierii…Toate şmenurili cu ţîgări e luate de mardeiaşi şi tre să ne ferim cururile la duş, n-ai timp de alte prostii…