Începusem să scriu postarea asta aseară, dar n-am mai apucat s-o termin, din raţiuni pe care nu le pot dezvălui aici, că mă citeşte nenea şi iar mă ceartă că-l pronunţ.
**
Parcă au trecut doar două zile, nu mai ştiu, că timpul este elastic pentru mine, dar sunt două zile de când cel mic m-a întrebat cum e Nona când iese dracul din ea.
Ete, ăl mic, afli acum…
Nu vă scutesc, evident, de baletul printre paranteze…
Înainte de a ieşi pe uşă, azi, patru mai, la unu ziua, că mai nou dorm de la şapte dimineaţa, la unşpe, m-am uitat în oglindă.
Eram îmbrăcată în alb, să ascund cocoaşa de pe suflet şi să par veselă la prima ochire. Din oglindă mă privea o femeie frumoasă.
Da. Unele femei sunt frumoase când suferă, altele când râd.
Eu, când sufăr, am privire melancolică şi umedă, taman atunci fac cuceriri pe stradă, când nu dau doi bani pe bărbaţi.
Când sunt veselă, sunt cel mai frumos greiere şoricel veveriţă cu faţă umană.
Revin.
Aşadar, eu la oglindă. Trag aer în piept, înjur, doamne iartă-mă, nişte chestii, şi mă gîndesc fulgerător că Geo are dreptate, stau închisă în casă deci o să expir (şi eu, dar şi aerul pe care-l uitasem în plex, perdută-n metafizic)…
Azi, mă mobilizez eu timid, îmi mişc, dreaq, sufletul, să scap de povară şi zâmbesc frumos, tuturor. Nu mă enervez deloc, nu pun la suflet nimic, nu vreau sa-l fac obez şi să nu mai pot respira.
Merg cu capul în pământ, să nu îmi sară în ochi vreo nelegiuire, ca să mă curăţ de angoase şi să fiu fresh precum portocalele cu nitraţi.
La prima trecere de pietoni ridicai ochii, să nu mă calce ceva pe roşu.
Lângă mine, două doamne. Una era îmbrăcată în negru şi avea, la piept, o chestie. O bandă neagră de doliu; iar peste ea una mică, albă. Prinse cu un bold.
Îmi vede privirea aţintită, nu voiam să ma holbez, însă rămăsesem ca gânditorul de la Hamangia, înţepenită şi întrebându-mă ce o fi banda aia albă…E o bandă de doliu, doamnă, îmi zice femeia, zâmbind.
Mă înroşesc, normal, şi bâlbâi: Da, ştiu, însă mai e una peste ea, albă…
Da, aşa se pune cînd persoana care moare este foarte tânără…
O secundă. Atât mi-a trebuit până să simt durerea în inimă şi să uit de instrucţiunile cu care m-am dopat acasă.
M-am târât spre şcoală cu picioare de plumb şi cu ochii plini de lacrimi care nu se dădeau duse nici înspre obraji, nici absorbite-n glob.
Dau o fugă la Rectorat să pun chestii în ordine, că pregătim Gala Absolvenţilor, decanul îmi zice ceva simpatic, eu mă agit dar mă şi temperez instant, caut să mă concentrez însă, în paralel, becul îmi semnalizează pericol, că mă cunosc, a murit cineva tânăr, undeva mama lui jeleşte şi eu discut aberaţii… N-am nicio legătură cu decedatul, dar am inima lovită, cum să mă mai ţin de glume…SSt, Manon, relax, că te rup cu bătaia…
Dau să ies mai repede, să mă pitesc în biroul meu, la adăpostul Irinei, bag zâmbetul fermecător şi scot pe gură un va fi bine, mă ocup eu…Fac exact doi paşi. Unu. Doi.
…Şi intră în birou personajul cel nou, profesor.
Are funcţie în şcoală şi un suflet minunat. Îl ador, dar are obiceiul să mă sâcâie. Nu-s în departamentul lui, dar cum îi vine o idee, nona, tre să facem asta.
Ştiu de ce. Pentru că are încredere că io le rezolv. Rapid, curat, fără durere. Mi s-a dus buhul că mut munţii şi acum mă cheamă toţi să le car mobila, să nu-şi obosească angajaţii bine plătiţi.
N-am chef, azi, sunt îndrăgostită şi în doliu dublu, mai bine mă retrag din peisaj.
…Deci rămân cuminte pe loc, ascult, aprob şi-mi scapă, în proces, un nu e treaba mea asta. N-o premeditasem.
Personajul era şi el în doliu, bag seamă. Aşa că începe să ţipe la mine.
Înţeleg, omul mă cumpărase gratis din târg şi io fac fiţe acum.
Are voce, are plămâni, are alură de stăpân, o, da!!
Iar eu, în loc să evit, s-o cotesc, să leşin, să inventez ceva, ca mă dau deşteapta puştii mele pe coridoare în jurnal, să…orice, să dau în bâlbâială sau tremor, să mă fac că fug la baie, orice, orice, te pui cu ăsta, care are funcţia aproape de cea mai mare din şcoală…
Bubui. Având în ochi un catafalc.
– Vă rog să nu mă trataţi ca pe o menajeră!!!!!!!!
Replica asta, pe care o împing inconştient din gură, cu ochi fierbinţi dar îndoielnici, declanşează în bărbatul din faţa mea uri ancestrale, de pe vremea când, în altă viaţă, paj fiind, primise palme de la regină pentru că zâmbise la o înmormântare, că rămăsese mortul înţepenit cu o mână în sus şi lui i s-a părut funny…
Deci ţipătul lui se transformă instantaneu în urlet amestecat cu bucăţi de cuvinte din care se disting, clar, menajeră, faci o treabă, eu, acum.
Bref, fulgeră apoteotic pe voce de cap, nonsensul: Tu trebuie să faci ce spun eu, cum adică mă comport cu tine ca şi cum eşti menajeră?
Împietresc şi mi se deschide săculeţul cu negurele.
Timpul se opreşte.
…Şi, albă la faţă, absolut calmă peste furtuna din suflet, răspund muşcând vorbele, sub tonul lui: Uitaţi-vă cum urlaţi la mine. Eu sunt femeie. …Iar dumneavoastră… sunteţi bărbat.
A îngheţat instantaneu. S-a blocat. A vrut să zică ceva şi nu i se deschidea gura. A vrut să dea din mână. …Mâna, ca a mortului, ţeapănă.
Este anihilat.
…Dar în ochii lui albaştri văd durere şi o mâhnire atât de mare, că paralizez, la rândul meu.
Stăm încremeniţi o veşnicie ochi în ochi şi plecăm, în acelaşi moment, din birou, muţi.
Urcăm treptele, pocniţi de tăcere, eu în faţă, el în urmă…
Simt nevoia să fac ceva, să dreg, nu-mi ies din minte ochii ăia de copil lovit, ştiu cum dau eu cu vorba, spulber…
Mă întorc spre el şi-i spun, cu gura moale: ştiţi că vă iubesc, nu?
El aprobă ca un adolescent, cu capul în pământ, eu vreau să mă îngrop în gresie…
Ajung la etaj, el face dreapta, eu dau să fac la stânga, într-o fracţiune de secundă realizez că am sufletul spart, ochii plini de lacrimi, criminala dracului, cum să lovesc, eu, un om, aşa de rău, că nu-s la prima abatere, fac pe tragica pulii mele şi uite unde stă dracul ascuns…
Mă întorc. Îl prind de mânecă. Se întoarce. Mă uit în ochii lui albaştri, plini de umbre şi şoptesc, că nu am voce: Sunt în derivă. …Iartă-mă.
Nu schiţează nimic, doar pupila îi tresare a înţelegere.
Intru în biroul meu şi plâng. De toate. De mama. De pupa. De radu. De azi. De ratare. De rochia de mireasă. De maternitate. De tot.
Manon, da, are draci. Şi când îi scoate, uită de dumnezeu şi de întoarcerea obrazului…
Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în Jurnal scriu despre cum mă lovesc alţii, nu despre cât de tare dau şi eu.
…Poftim, cel mic, acum ai idee…
Eee…. eu l-am asteptat pe mititel sa scrie ceva, dar nu mai pot sta, zau, imi tremura degetele pe tastatura 🙂
Nona…. imi inchipui furtuna invizibila de cuvinte, starnita in birou. Dar priveste partea buna a lucrurilor (da, intotdeauna exista o parte buna): ai plans, te-ai descarcat…. ai dat deoparte, cel putin pentru moment, ceea ce iti apasa nemilos sufletul tau bun si frumos. Daca mai ai nevoie de o batista, let me know 😉 Si la urma urmei: uita-te si tu afara, la copacii verzi si la vantul de primavara, la fetele copiilor in parcuri si zambetul oamenilor treziti la viata de soare… E viata in orice colt si tu esti in viata sa o vezi 😉
onitză, nu ma provoca sa ma uit la copaci si la zambetul oamenilor treziti la viata, ca stii tu cum le vad io, iar vrei pamflet in jurnal? 😉
tu trebuia sa te numesti Sentiment, nu Manon :))
da, sau
Floarea. 😉…absolut neinspirata sunt.
nuu ma, tu esti Sentiment. uite, o sa te desenez, sa te vezi 🙂
Deseneaza-ma, ca il pun in rama.
Mi-a placut mult(scena,nu contextul emotional in care s-a desfasurat).In realitate un barbat e destul de usor de intimidat.
Cer scuze cititorilor care sunt pe cale de a dori sa devina sefi.
Dar subtextul e cel care mi-a indus o usoara stare de perplexitate-cum se poate ca in mediul artistic un barbat sa se adreseze astfel unei colege?Teatrul nu e un loc in care intri ca sa uiti de mizeria cotidiana?
Ba da, teatrul este un loc in care intri ca sa uiti de mizeria cotidiana si sa iti aduci aminte… ca tu esti buricul pamantului, ALESUL…
Orgolii. frici. invidii. ici, colo, cate un nonutz.
…oamenii ca mine nu scapa de oamenii ca EI
Hei Manon, nici nu stii cat imi place cand esti drac, parca ma vad pe mine certandu-ma cu toti fostii mei sefi (pe buna dreptate bineinteles). Poate omu nu-si da seama, nu vreau sa-l jignesc (desi ar merita) ca poate-ti citeste blogul si se simte prost., dar vreau sa-ti spun ca a fi populara si cunoscuta ca omul care sare imediat in ajutor nu-i prea bine si asta vad c-o simti pe propria piele.
Eu am avut un subordonat “o bomboana de om” l-am tot laudat la sefi ca: X angajat este exemplu, face aia, si implica in ailalta si dupa juma de an a ajuns sa munceasca cat 3 oameni intr-o zi,. Eu l-am laudat in cazul in care vroiau sa gratifieze pe cineva, iar el din punctul meu de vedere era omul potrivit.
Cat despre tine si reactia ta, mi s-a parut perfect normala, poate ar trebui sa i se explice ca tu ai alte atributii la locul tau de munca si ca uneori nu poti sa ajuti pe toata lumea sau nu ai dispozitia necesara.
Cat despre moarte……vb altadata sper sa nu o patesc….nu fizic ci pe alte planuri. Pup 🙂
boon. deci ma iubesti cu drac cu tot.
Mey Manon, ce dracusor mai ai si tu…cand apuca sa iasă si el la lumină şi s-o zică pe-a dreaptă, gata, se si rusinează, fuge-n coltz cu codiţa între picioare şi face şi mătănii…da-o, mey incolo de treaba…pai cu ce-a greşit sărăcuţu drăkşor?
Adică tu erai umilita de Marele Gog, îţi iese vorba aia dreapta din strafundurile “saculeţului cu negurele” (adică îi pui Gogului oglinda-n faţă), Marelui Gog nu-i place ce vede si…si tot TU te simţi prost?????
LooooooooL auzi, el e victimă…(sau de drăcuşor era vorba şi nu intelesei io corect).
No, sau io nu mai înţeleg…sau iadul a devenit un pension de domnisoare (ca banuiesc ca acolo s-o şcolit drăcuşorul tău…hm…o fi şi p’acolo sistem Bologna şi…mda, cred ca te-ai pricopsit cu un dracuşor care a fost exmatriculat):)
Draga Loredada,
1. Inceteaza sa mai fii fermecatoare ca io am si eu ca om al muncii limitele mele in iubire, deci mai mult decat acum nu te iubesc, asa.
2. Maa, daca-i vedeai ochii, si tu te-ai fi uitat instinctiv la propria mana, sa descoperi toporu plin de sange…Avea ochi de manon batut…Ca daca avea ochi de functie, il rupeam cu dintii!
3. Na, ca uitai, dracu…
Manonule, eu te cred ca avea ochi de caprioara lovita Gog-cel-Mare, da’ mai cred că şi-a cam cerut-o…
Ştii de ce mi-a adus aminte dracuşorul tău? Nu ştii, aşa că o să îţi zic: am o vecină cu un câine. De fiecare data când ne întâlnim o întreb ce-i mai face BESTIA. Râdem amândouă: pe câine îl cheamă, de fapt, Bobiţă şi e un chihuahua minuscul cu ochi de piper.
Acum în lista mea de bestii-reper o sa introduc şi categoria “draculus manonus – minimus” 🙂 🙂
LOOOOOOOOOOL!!! Scrie-mi ma si mie un articolas cu ceva ce te roade, sa te asez in pagina fara nume,vrei?
🙂 hai meeeey…ca ma intimidez şi-o iau la goana :)))))
Pliiz…
“Știu cât doare mai apoi când îmi trece, numai că la mine, de multe ori, orgoliul nu mă lasă să încerc să repar ce am făcut, deci se pare că tu aici ești deasupra mea, recunosc.”
Dragul meu, de regula sunt dominata de un orgoliu tampit, mai ales ca, de obicei, stau in banca mea si ofer lucruri frumoase la care mi se raspunde cu meschinarie, iar eu ma atac, nu plec capul. Dar da, am invatat de devreme sa-mi cer scuze. Rareori, din politete. Des, ca in cazul de mai sus, din inima.
Maaaaaaaa eu acum mi-am amintit de “pagina fara nume”, pacat ca singurul animal apropiat mie sunt chiar EU.
Orgoliile si neasumarea responsabilitatii sunt cele mai urate lucruri in viata unui om. Invata aceste 2 lucruri si vei fi mai implinit, mai multumit cu tine insuti si apoi lumea te va aprecia si mai mult. PAREREA MEA 🙂
Al mic, si omul, tot animal, mna…
Prima parte a povestii mi-a adus aminte de ziua in care plecasem eu hotarata sa-mi iau rochia de mireasa. Intrand mai intai intr-o florarie sa intreb de buchete, le vad pe tantiile de acolo confectionand coroane de inmormantare. Apoi, in magazinul cu rochii, dau peste o doamna cu ochii rosii de plans si un baiat, amandoi in doliu, care voiau sa cumpere o floare de ginere. Il ingropa pe fiul ei, foarte tanar, necasatorit. M-au napadit lacrimile, chiar daca nu-l cunoasteam pe niciunul din ei,si am plecat imediat cu un sentiment ciudat de vinovatie, ca eu fac nunta si el, sarmanul baiat,e ingropat cu floare de ginere in piept. Imi cer scuze daca te-am intristat povestind lucrurile astea…
Imi place tare mult cum iti pictezi in cuvinte sentimentele… si-mi placi si cu dracusorul la purtator 😉
Da, trist si ce ai trait tu, dar era normal sa te marcheze…Te pupa mami, margea.
of, mai draga manon. tu ar trebui sa cresti copii. toata esti iubire. si dracusorii tot in iubire dau, orice ai face. mie parca mi se umple inima doar citindu-te pe-aici; ce aripi ai mai stii tu sa le construiesti unor copii! daca sunt ceva liste prin cer, sa stii ca eu ma inscriu sa vin la tine intr-una din vietile viitoare, sa-mi fii mamica, sa-mi creasca sufletul mare si frumos. te imbratisez. sa fii bine
Dragule, te pupa mami. Direct in frunte.
Inger in alb, durerea din iubire prevesteste invierea.
Pai da, ca asa ne-am obisnuit noi oamenii. Sa ascundem lumii durerea, sa aratam lumii ca suntem mereu in forta, puternici si neatinsi. De nimic. Din ceea ce scoate la suprafata din noi. Nici nu mai stiu cum se numea!? Ceva cu …”sens..i…bilitatea”… (la plesneala as traduce: a da sens si a fi abilitat sa simti, sa nu-mi contraspuneti definitia ca asa spun io, da?). Si spuneam ca asa ne-am obisnuit noi, human beings. Cand ochii plang noi sa-mpingem tot mai mult colturile buzelor spre urechi. Cica radem! Doar n-om fi prosti sa lasam lumea sa ne vada plansi, inghesuiti in suspine, cazuti si afectati de. Orice. Da’ noi stim (fiecare separat, inauntru si-n tacere de mormant) cand urla sufletul de ce. Pentru ca-i e frica. Sau ii e singur. Sau iubeste. Sau nu vrea sa-l abandoneze pe cel care tocmai l-a abandonat. Sau s-a stins cel drag. Sau ii e atat de dor ca nu mai poate respira. In termeni de sistole si diastole. Ci doar in suspine-ntrerupte de urlete si suferinta.
“Nu-ntelegeti ca mi-e bine?” Si insisti in fiecare zi sa te pui bine cu binele din ochii celorlalti. Uiti ca te-a lovit pana-n inima de maduva imaginea copilului descult pe langa care tocmai ce-ai trecut. Coloana de masini care-l plang si plimba pe “stinsul” pe ultimul drum. Baiatul cu seringa de la canal. Palma de pe obrazul plecat in pamant al femeii supuse. Frunza desprinsa din ram. Avionul care-a facut infarct cu 100 de pasageri care sigur nu si-au propus sa moara la comun. Sexul despre care zic unii ca-i rusinos. Uiti ca poate acum 7 minute s-a trezit o lacrima in coltul ochiului stang pentru c-ai ridicat tonul si-ai vorbit dur si furios si artagos si agresiv. Celui drag din viata ta. Si-ti pare rau.
Da’ nu poti sa-i spui din senin colegului sau sefului sau regizorului sau vanzatoarei sau prietenei sau tatalui sau vecinului care tocmai a iesit din blocul alaturat ca te doare stomacul de nervi pentru ca ai calcat intr-o groapa unde ti-ai rupt singurele tocuri de la singurii pantofi pe care ti-ai permis sa ti-i cumperi o singura data?
Si te trezesti singur. Singur printre oameni. Doar cu stari si trairi care te-ncearca zi de zi. Pe care le simti si le accepti. Sau nu.
Da’ tu stii ce-i acolo inauntru. . . Arde… Clocoteste… Tine sub presiune…
Bine ai revenit. Te asteptam si mi-ai lipsit, caci te iubesc.
Cand scriu ceva in jurnal, recitesc la infinit, pentru a ma curata.
Nu m-am asteptat, insa la impactul asta, acum, citindu-te…Vorbeam de avarie? E un eufemism. Mi-ai spulberat tot golul, care iese pe ochi, navalnic si lichid.
O sa te recitesc pana cand ma ridic. (E ca si cum as fi scris eu. …Un alt eu.)
Pentru ca mi-e frica. Sau pentru ca sunt singura. Sau pentru ca iubesc.
Si, D., iti multumesc.
Pe ochi! Pe nas! pe urechi! Prin toti porii! sa iasa spun! Sa prinda glas toti fiorii! sa prinda sonor fiece fir de emotie. E voie! E timp! E spatiu! pentru iubire, pentru dor, pentru frica, pentru o ora de prabusire in abisul singuratatii! Pana se potoleste sufletul si-apoi usor si timid…o ia de la capat! Ca un bebe care-nvata sa faca primii pasi.
Bine te-am regasit.
Amu astept cuminte cu-un ochi pe tine. Pana cand te ridici.
Zici ca nu m-ai uitat, ai?! Bateam la tine ca la fasole daca ma uitai!
poop