O ascultam cu gura căscată, când îmi povestea. Logic, firesc, asumat.
Despre relația care s-a sfârșit.
Despre cum s-au întâlnit, cum s-au îndrăgostit, despre întâlnirile împănate cu gesturi romantice și emoții răvășitoare, despre faptul că știa că nu au viitor împreună…
Toată această relație a fost, tot timpul, și simțită fierbinte, dar și analizată la rece, simultan, cu pași programați, pe principiul vreau să trăiesc acest experiment, știu cum se va sfârși, mă bucur acum și pe urmă, PUNCT.
Îmi povestea ca și cum era la o prezentare de business – pe ecran fluturau imaginile în PowerPoint iar ea explica.
Eu, cu gura căscată. Siderată. În suflet aveam, totuși, o senzație stranie și parazitară, simțeam așa, ca o ușă care se închide și se deschide necontrolat, în bătaia curentului.
Wow!, mai scăpam, în proces.
– Și cum ești?
– Sunt foarte bine. Era clar totul, de la început, și am vrut să trăiesc asta.
– Și… inima? Sentimentul?
– Inima, nimic. E sub control.
M-am simțit, brusc, mică mică, furnică. Eu de ce nu pot fi așa? Simt, știu, văd, miros viitorul și prevăd avaria…ar trebui să mă și comport ca atare, nu?
În suflet, totuși, aveam ușa aia, care se deschidea și se închidea de la curent…
– Deci ești bine? Nu te apucă angoasele, dorul, regretul, lacrima?
– Nu. Merg mai departe, știu exact care sunt pașii pe care trebuie să îi fac în viață. Așa am fost întotdeauna, nu e o “fază”.
– Da, dar nu înțeleg… Știi, sufletul, îndoiala, viața…
– Nu. Viața asta are grijă de mine, și simt că mi-a pus deoparte exact ceea ce trebuie. Totul e sub control.
– Și acum ce faci?
– Îmi place de X. Încerc cu el.
După ce a plecat de la mine, am rămas, în continuare, mască.
Și mi-am făcut o cafea, în cană mare.
Și mi-am aprins o țigară.
Și m-am invitat să iau loc, pe scaun, pentru a-mi explica ce e cu ușa aia, din suflet, care se tot trântea nepoliticos când vorbea invitata.
Sunt lucruri, în viață, pe care nu le simțim ca ceilalți. Asta ne face unici și irepetabili. Însă eu vreau, întotdeauna, să înțeleg.
Și atunci, la cafeaua aia, am realizat de ce uneori, când oamenii îmi povestesc ceva, mi se trântește o ușă, parazitar, în suflet… Mi se trântește ca să mă oblige să mă întreb.
***
Am întâlnit-o acum câteva zile. De data aceasta, când am vorbit, i-am privit ochii. Doar ochii.
– Ce faci?
– Sunt bine.
– Te vezi cu X?
– Da.
– Și cu povestea aceea?
– Nu mă gândesc la ea.
Da. Ochii. Istoria din ei, felul în care fac umbre sau scapă luciri…
Vorbele transmiteau ceva, iar ochii aveau alt mesaj, pe care eu îl ignorasem la prima discuție, căci iau de bun ceea ce-mi spune omul.
Am vrut să plec și să nu zic nimic.
Dar n-am putut.
– Iubita lu’ mami, aș vrea să îți spun ceva, o să crezi că sunt nebună… Nu ești așa cum zici că ești, nu simți așa cum zici că simți…
S-a uitat la mine, drept, fără mască, cu ochi umezi.
– …
– Aș vrea să îți dau un sfat, poate că, într-o zi, o să-ți ajute… Uneori este bine să nu încercăm să punem piciorul pe capul vieții. Uneori. Pentru că, deși avem senzația că pe moment deținem controlul, e o chestiune de timp până când viața vine, tăvălug, peste noi. La fel, și cu sentimentul.
Sentimentele și viața, zic eu, sunt ca fenomenele naturii. Tu zici că ai control. Eu zic să ai grijă. Căci uneori, doar uneori, nu poți controla fenomenele. E OK să ne asumăm durerea. Dacă o eludăm, pocnește, absolut pe neașteptate, în momentul cel mai nepotrivit.
M-a privit în ochi și mi-a spus, sincer:
– Așa este, ai dreptate.
– Ai grijă de tine.
Cănd ne înșelăm singuri e de o mie de ori mai umilitor decât când suntem înșelați de ceilalți.
***
Motivul pentru care am scris, azi, această istorisire, nu ține de faptul că merita povestită, pentru că este, în fond, banală.
E vorba despre altceva…
…În timp ce vorbeam eu, dându-i sfaturile acelea de viață… simțeam așa, ca o ușă care se închide și se deschide necontrolat, în bătaia curentului.
Rămâne să înțeleg de ce.
Esti mi-nu-na-ta!- cu usa ta cu tot.
A-haa! Credeam ca m-ai abandonat si tu, miseleste, pe usa din dos…
Pupa-te-ar mami in crestet!
“Inchide usa,pune lantul..azi nu mai vin acasa..” Da,cred ca este un fel de sistem de aparare..ne tot spunem e bine,e bine,nu sufar..dar si cand explodeaza…eu nu pot,eu daca tin ceva in mine explodez cu totul…oricat as incerca,nu pot!De aia alternez plansul cu rasul si fericirea cu nefericirea 🙂 le iau cum vin si le traiesc si accept ce simt si-mi asum :)Hug la Nona mare!
Pup si eu, julie!
Spui: “Cănd ne înșelăm singuri e de o mie de ori mai umilitor decât când suntem înșelați de ceilalți. ” Asta e una din ideile care ma obsedeaza de ceva vreme.
Mi-a placut foarte tare postul tau.
Hugs!
stii care e apararea mea? chiar daca ma zbat foarte mult intre a-mi pune mastile de aparare, a ma auto-sugestiona ca “voi putea depasi”, viata nu e o matematica! pana la urma, din acest motiv, ajung sa explodez, si atunci… se intampla sa iasa, ca un gheizer adevarul gol-golut. poate asta e auto-apararea cea mai buna: sa fii sincer la momentul potrivit. poate totusi prin sinceritate si nu prin minciuna putem depasi problemele crunte ale vietii asteia de cacat 🙂
da, prin sinceritate. nu prin minciuna. corect.
saru’mana de tutun!
cu placere, ochi mari. 🙂
Aceste lucruri simple si “banale” (cum le spui tu) ar trebui asumate mai des ca sa nu rabufnim pe urma, vorbesc din experienta unei fete care se pretinde mereu o “luptatoare” si pe care cica no atinge nimic, cred ca usa de care vorbesti exista la toti!:)
Bine ai venit, Rimela! Exista, da, la toti. Ignorata de catre multi.
Te pupa mami.