Jurnalul lui Manon.

Nu prea aveam chef să ies din cuib. Afară, un cer plângător; în oglindă, păpușa ciuki.
Dar cerul e de toamnă, nu pot schimba nimic, iar coafura se poate ajusta, ete, îmi tunsei, azi dimineață, cele două rățuște de pe ceafă, și acum arăt și eu normal, ca o vânzătoare.

Am mers la Ikea. …Eu, o prietenă și întreg poporul român al Bucureștiului.

Mă, să fie clar, eu merg la Ikea ca la Disneyland, să mănânc, nevinovată, cârnăciorul ăla de zece mii (asta dacă nu mă apucă lipotimia la coadă și îl dau dracu), să mă plimb pe lângă canapele și să îndemn pervers la cumpărături persoana de lângă mine, că mie mi s-a terminat salariul din a treia zi, ce faci, azi, cu 600 de lei, din care fumezi opt sute? (Glumesc, iar faptul că scriu acum răgușit, în șoaptă, nu ține de tuse tabagică, ci de o trecătoare bronșită. …Pentru al cărei tratament voi antama salariul viitor.)

Când am văzut puhoiul de lume din Ikea am înțepenit la intrare.
Maamă, nici la deschidere nu a fost atâta lume, îmi zice prietena, la care eu, spun, ușor metafizică, românii, când sunt amărâți, ori își iau un câine, ori ies la cumpărături.

Recunosc, m-am oțărât un pic, in sinea mea, la ăia de acolo, bă, se terminară muntele, marea, străinătățurile și venirăți peste mine la Ikea? De piramide ați auzit? De Marele Canion? …Dar mi-a trecut repede, că mi-a pus dumnezeu piedică o oglindă în față și aveam, fra-tee, o privire atât de ciufulată, de m-am redresat imediat, ca să nu mor de spaimă la întâlnirea cu următoarea…

Dar, orișicât, ce e cu toată lumea aia la shopping?
O fi vreo promoție, de dădură buluc? La ce?
Or fi adus ăștia marfă nouă, pe șest, și au prezentat, cu schepsis, în catalog, tot produsele alea de veci care îți împulică limba în gură? (Scuzați cruditățile de limbaj, dar vărsă unul paharul de cola de la dozator pe spatele prietenei mele iar aceasta purta, întâmplător, o jachetă albă… A MEA!!!)

N-am lămurit misterul, în cele patru ore petrecute ca pe stadion, alături de concitadini.
Am umplut, însă, un coș maaare, cu toate nimicurile – care de care mai greu / lat / lung și vreo două rotunde. Plus răzătoarea.

Aș vrea, dacă-mi permiteți, să aștern aici o cleveteală invizibilă, cu simț de responsabilitate – că acolo n-avusei curaj: Auzi madam, data viitoare când mă iei la cumpărături, lasă-mă dreq să port și io după mine prin magazin iepurele ăla de pluș gri, că îmi rămase sufletul la el!! Nu-mi văzuși ochii de câine bătut când îl luai din maldăr și mi-l pusei pe umăr? Teroristo! (Și să zici merci că nu îți zic câteva pe limba lui Aksay…)

Așa.
Deci tot n-am lămurit misterul cu puhoiul de lume.
Dar, ca să scăpăm de aglomerație, am zis să ne strecurăm în Mall, la cafeneaua aceea din zona cu furtunele arteziene bolnave de prostată, să bem o cafea fără mentă.

…Dar, pentru că așa e viața, are meandre, până să ajungem noi acolo, tot poporul român al Bucureștiului se transferase în Mall!

Am zis Mall? Era un fel de circ ambulant. Promoteri, neni cu pantaloni mulați care călăreau, la concurs, biciclete de ălea care nu se mișcă de pe loc, muzică, standuri cu pastile de făcut masă musculară, femei bronzate drastic, de ziceai că a început sezonul estival partea a doua în incinta măgăoaiei de clădire.

Am ridicat din umeri, căci situația ne depășea, și am luat magazinele la picior, cu popasurile deja tradiționale…

*
Acum stau în pat și aud așa, un bâzâit mic, nu știu, o fi de la înghesuială, o fi de la ciupercile de lemn, cu usturoiul mamii lor?

Bref: cred că am deslușit misterul.

O ducem greu și nu știm încotro ne îndreptăm.

N-avem speranță în mai bine.

Nu ne-au mai rămas decât protestul prin shopping în masă și…

… “Și, ce?”