Diclofenac a scris pe mine, 24 de ore. Intensiv. Mi s-au încălzit muşchii şi voi năpârli ca şerpele.
Azi am venit la şcoală şi, din fericire, nu o să mă mai întrebe nimeni, Ce faci, Nona, levitezi?, din cauză că mă întorceam, acum două zile, ca roboţeii, din trunchi, căci aveam gâtul imobilizat.
Să vă zic poveste.
M-am uitat în oglindă, de dimineaţă, şi mi-am zis: Eşti cel mai sexy bărbat pe care l-am văzut în viaţa mea, Manon!
Arătam splendid.
Ca mascul.
…Lucru care m-a binedispus, ete, nu mai sunt singură!
Am ajuns într-un suflet la facultate şi am bântuit pe la birouri, să mă bucur cu ai mei, măăă, ignoraţi rochiţa, azi sunt băieţel, iuhu!
Mă hohotesc cu personalul administrativ, le depun, pe birou –na, mai îngrăşaţi-vă şi voi – o cutie de bomboane de ciocolată pe care mi-a dat-o un student, şpagă (nu ştiu de ce), pup fruntea Nicoletei şi o întreb dacă mă iubeşte, zice că da, dar tu, Nona, mă mai iubeşti? Îi explic, femeii, sever, că eu iubesc la nemurire, când iubesc, şi fug mai departe.
Ies din birou, val vârtej, şi ÎL VĂD. Frumuşel, cu pupilă ghiduşă, timizel, îmi trece prin cap că e vreun pui de-al meu. Se uită la mine cu ochi calzi, de familie, îmi dă sărumâna, îi spun să trăieşti, dau să plec şi mă întorc brusc, încremenind.
…Căci realizasem că pe omul cu care tocmai m-am salutat ca şi cum am fi mâncat ciorbiţă împreună îl cunosc de la televizor, nu din viaţa reală.
E Luis Lazarus, nesuferitu’ ăla arţăgos pe care-l vedeam, pe timpuri, la otv.
Îl privesc în ochi, şi îi spun:
– Dragul meu, ne-am salutat ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă, şi acum realizez că te ştiu… de la televizor. Eşti scump.
Lângă el, o gagică beton. Înaltă, frumoasă, machiată de seară. O scanez în două secunde.
– E a ta?
– Da. (În ochi îi pâlpâie fuduleala că deţine o femeie trofeu.)
Mă întorc spre ea.
– Ai dat admitere la teatru?
– Da.
– Şi ai picat la prima probă, presupun.
– Da.
– Îţi place să citeşti?
– Da.
– Citeşte forumul UNATC, şi dacă ai întrebări, mă găseşti acolo, sunt Nona.
– Aaa, vă ştiu, daa…
Îi sclipesc ochişorii ăia cu umbre negre, se bucură că mă cunoaşte, iar în mine dă să înflorească un sentiment văguţ de vedetuţă, pe care-l calc instant, cu bocancul.
– Ţinem legătura.
Şi îi fac cu ochiul ca un băieţel.
Mă întorc la Lazarus.
– Vezi ce pile ai, peste tot, dacă eşti vedetă?
E deştept. Înţelege exact că a fost o glumă. Îi salut ca un ofiţer, şi plec.
Îmi place de mine când sunt băieţel.
Ca femeie, sunt prea războinică.
(Sunt, pe dracu’…)
*
P.S. Mulţumiri, cititori, pentru ştiţi voi ce, şi îmbrăţişări drăgăstoase, tot pentru voi. (Drăgăstoase, dar cu simţ de responsabilitate, încă am gâtul uşooor înţepenit, pe partea cu inima.)
Cand eram mica imi doream sa ma fi nascut baiat. De vreo cativa ani incoace am realizat ca e fain totusi sa fii si femeie.
Acum, citind de vreo doua ori articolul, ma intrebam… cum poti tu sa fii baietel, cand emani atata feminitate?!
N-o prea eman, feminitatea, nici cand sunt fetita. Asa cred eu. O cam tin ascunsa. Iau aer de mamica, sau de tatic.
M-a tuns ala, de parca sunt baietel. Iar seman cu eminescu… Cand sunt baietel, ma copilaresc. Si, da, zic aici in soapta, cam scot limba la oameni. Dar nu obraznic, ci simpatic.
De cand ti-am descoperit Jurnalul am realizat ca esti fata. Nu scrii ca un baietel. Si chiar daca esti mai dura uneori, e ok (mie imi placea Xena pe vremuri 😉 ) – pentru ca nici oamenii din jur nu sunt “comozi” in anumite momente.
Manon, tu si cand o faci pe mamica (sau taticu’) ai un aer aparte, de femeie adevarata… nu cred ca-mi gasesc cuvintele potrivite. Ideea e ca… de cand “te citesc” am crescut. Am descoperit femeia ascunsa in sufletul meu si am lasat-o sa devina… femeie.
Te rog sa ma crezi ca oricat de bine si extraordinar ar scrie un barbat, nu ar fi reusit sa imi atinga acea latura pe care ai atins-o tu. Tu, femeia Manon!
Dara… Tu nu ai crescut ca femeie de cand ma citesti, tu ai avut curaj sa te privesti – de cand ma citesti. Sunt multe femei ca mine, tu esti una dintre ele, diferenta dintre mine si voi este ca eu nu am responsabilitati sau obligatii fata de nimeni si, deci, pot sa spun lucrurilor pe nume (nu intotdeauna, dar majoritar), fara teama. Iar voi va recunoasteti in ceea ce scriu eu.
P.S. tot incerc sa mai scriu ceva, si renunt… Ahh, Dara, daca ai stii cate inteleg eu…
Manon, baietii sunt mai veseli, mai imaturi 🙂 de aceea e frumos sa fii fata.
Pai da, mai veseli, mai imaturi. Corect. QED
😉
Salut imi place cum scrii te-ar interesa un schimb de linkuri cu siteul meu?
Da, mazgalica, sigur, cu drag. Bine ai venit in jurnal, sa ne citim cu bine! 😉
(Esti in lista mea)
Încă nu am avut timp să citesc ditamai arhiva. Tocmai de asta te-am adăugat în blogroll, să te găsesc mai uşor 🙂
O să zic şi eu ceva banal acum, dar alte cuvinte nu am la mine acum: îmi place la nebunie cum scrii!
Nu cred că am să mă plictisesc citindu-ţi jurnalul 🙂
Multumesc frumos! Și mie imi place cum scrii tu. 🙂