Nu trebuie să vă placă, eu le pun aici ca să știți de ele.
Pup cititorii mei sensibili (deci vă manipulez acum). 😉
♥
Lesley Gore – You Don’t Own Me
♥
Baby what you want me to do – Sugar Pie Desanto
♥
Rock Me Baby – Sugar Pie Desanto
♥
Edith Piaf – Non, Je ne regrette rien
în 2004 am scris un articol care se intitula Fata de la pagina kitsch. …Acum șase ani, deci… Și, până în 2010, iată, promiscuitatea a explodat.
S-a strecurat, pe nesimțite, din paginile ziarelor, la televizor și pe internet…
…A căpătat legitimitate, în viața reală.
M-a ferit dumnezeu de întâlnirile cu asemenea specimene și era cât pe-aci să-i mulțumesc frumos pentru antenele selective pe care mi le-a plantat în frunte.
Dar, mna… Să vedeți chestie…
…De fapt, nu o să vedeți nicio chestie, pentru că trebuie să mă cenzurez. Așa că o să vorbesc în general…
Fetiță, atenție aici, la Manon:
Trupul ăla căruia i-a dat naștere mama ta, pe care l-a îngrijit și șters la fund, nu este marfă de agățat bărbații.
Un bărbat nu se cucerește trimițându-i poze haifaiviste, pițipoancă – gen, cu tine îmbrăcată într-un semi-sutien (care adăpostește fleșcăitele aranjate rulou) și în chiloți care descoperă bombeul celulitic.
Poți, cel mult, să-i captezi atenția la modul penisul preia funcția gândirii.
Nu te repezi să publici pe internet articole paradoxale, care au titlu inocent și conținut frivol cu ce mi-ai face de te-aș prinde, căci e trist si simptomatic.
Fetiță, ai nevoie de afecțiune, ai nevoie să știi că ești importantă pentru cineva. Corect. Așteaptă, căci va veni.
Dacă vrei relație, trebuie să îl faci pe bărbat să se gândească la Venus – planeta care te guvernează, nu la muntele cu același nume.
Dacă te dezvelești, înjosești, decazi în fața bărbatului… ei bine, vei obține performanța de a-l avea.
…Pe el, și pe tot regimentul.
**
Iată-mă, dragii mei, după șase ani, întrebându-mă ca proasta, din nou:
E adevărat că adolescenţii de azi nu mai sunt cei de ieri, însă unde dracu’ au dispărut părinţii din totdeauna?
Salutări, vouă.
Și pupicii aferenți.
E vineri. Iar.
Dacă vrei să zâmbești puțin, ia uite la ăsta miku…
Dacă ai chef să devii dependent de o melodie, încearcă să asculți asta.
Vă pupă mami.
**
Aveți și voi fr’un link, ceva? 😉
Pare că se întâmplă următoarele, în ordinea asta:
Creierul meu sever stă de strajă inimii şi face rond 24 din 24.
Inima se înveleşte în bătăi repezi, să nu tremure de gânduri.
Sufletul stinge focul din sentimente.
Corpul este epuizat de alergările zilnice şi de insomnii.
Ochii nu mai au lumină solară, doar sclipesc a licurici.
♦
De fapt, se întâmplă următoarele, în ordinea asta:
Licurici.
Insomnii.
Sentimente.
Gânduri.
24 din 24.
.enib e, uăr i-uN
Auzim, de o viaţă, expresia cui pe cui se scoate.
Personal, n-o folosesc, pentru că nu am reuşit niciodată să o vizualizez până la capăt.
Încercările mele imaginative sucombau prematur. Îmi închipuiam un cui bătut într-o scândură, care urma să fie scos de acolo cu ajutorul unui alt cui, pe principiul rangă.
Să mă explic, deşi nici eu nu înţeleg cum aş putea să exprim clar un gând incoerent: gămălia primului cui este poziţionată în aşa fel încât să-l tragă afară din scândură pe cel de-al doilea.
Bottom line: Nu avea sens imaginea, căci părea o chinuială inutilă – deci nu foloseam vorba de duh.
**
Ieri am înţeles. Cel de-al doilea cui este bătut peste primul…
…Imaginaţi-vă.
Da.
Cui pe cui se scoate, din scândură.
…Când scândura aia este, de fapt, inima ta, iar cuiele – doi oameni pe care îi iubeşti simultan, dezastrul este major.
Înlocuieşti o durere cu alta, mai mare, pentru a uita de prima.
**
Azi, când am plecat de acasă, străzile erau ude iar norii, mov.
Trecătorii cei gri mergeau pitiţi în ei, părând păpuşi mânuite stângaci.
Şi mi-am adus aminte de ceva frumos, pentru a mă feri de blue.
Las linkul aici, ca să vedeţi şi voi ce minunat mânuiesc oamenii păpuşile, când au sufletul alb orbitor.
Zâmbiţi a lumină, aşa-i? E bine. Lumina poartă în ea toate culorile vii.
Am trăit-o cu toții. Relația aia imposibilă, în care vedem cum ies scântei din sentimentele inflamate, cu lupte epuizante în care câștigă, șifonat, ba unul, ba altul, și cu despărțiri dese, căci războiul este pierdut, lamentabil, din start.
Cu întoarceri piruetă pentru a plonja într-o nouă spirală a dezastrului.
Știm, instinctiv, că nu e bine, simțim că urmează și mai răul.
Și persităm să sperăm, deși, în aceste cazuri, speranța devine viciu.
De ce?
De ce se întâmplă?
De ce lăsăm să ni se-ntâmple?
Pentru că.
↓
Se întâlnesc, uneori, doi oameni, care poartă în ei, la aceeași intensitate, preamultul de durere și nevoia de iubire.
Duc fiecare, în spate, un gheb al fostei relații care le-a distrus sistemul de coordonare, motiv pentru care sunt încă în genunchi, adunând cu grijă tremurată bucățile de inimă frântă.
În ochi li se citește nesiguranța, frica, groaza de tot ceea ce ar putea să însemne o nouă relație.
Au o nevoie adâncă, mistuitoare, flămândă, să primească, să ofere, au nevoie de transfer.
Au nevoie să se încarce, să se sprijine.
Instinctul lor de conservare este pe avarie, nu mai au ochi, să vadă, și antene – să detecteze faptul că celălalt e doar o altă persoană în nevoie, nu THE ONE-ul.
De asta intrăm ca boii în relația distructivă.
Cei doi oameni care s-au întâlnit pentru că simt la fel de mult nu au nevoie unul de altul, ci, fiecare, de altcineva.
Poposim, ca fluturii, ÎN câte un suflet ce plutește în derivă, exact ca al nostru.
…Și interpretăm coliziunea ca pe o contopire.
♥
Când inima ți-e sufocată de nevoie, în ce ungher al sufletului plin de frici găsești curajul de a spune: “Stop! Not again!” ???
1. jurnalul unei frunze. Mda. Sunt o frunză. Am o existenţă efemeră. Tot ceea ce nu-i etern este zadarnic. Nimic nu este etern. …Frumoase vorbe, dar nu mă consolează.
Mă consolează faptul că mă compar, uneori, cu o picătură. O picătură dintr-un ocean. Am nostalgia plutitului pe ape (cred că de la legănatul vântului mi se trage).
Dar uite, sunt, totuşi, o frunză, şi în curând voi face singurul zbor din viaţa mea.
Da.
Şi mă mai consolează faptul că oamenii nu zboară înainte de a muri. Frunzele trăiesc mai putin, dar moartea lor vine întotdeauna în timpul zborului. La oameni asta se numeşte accident aviatic.
Deci e mai bine să fii frunză.
Trăieşti în anonimat, dar mori zburând. Fără întristare. Fără suspin.
2. blog despre nu ai sa ma mai vezi plangand pentru tine nicicand 2010. …Nu crezi că ar fi mai simplu să pui mesajul într-o sticlă pe care o să o arunci, apoi, în ocean?
Vă rog, puțină sobrietate, momentul o cere…
Așa.
…Da.
Dragii mei, mă doare stomacul și-mi lăcrimează ochii. Nu, n-o să mor, însă trebuie să scriu serios, deoarece nu pot risca, din nou, dureri și lacrimi.
Eu vă propun să vă uitați la ceva, voi alegeți dacă o faceți.
Sunt foarte serioasă, acum, și vă rog, dacă parcurgeți linkurile pe care o să vi le las aici, vizionați clipurile până la final.
Vă aștept, după, în jurnal.
Dar atenție, s-ar putea ca după vizionare să aveți ochii înlăcrimați și stomacul pulbere.
Așadar, vă lasă mami:
și
Auziţi, sufleţei, voi ştiţi că eu pun în jurnal căutările de pe google aterizate aici doar când nu am ceva de scris, da?
Aşa. Mă rog, unele îmi ies chiar haioase (deci asta da, modestie, giizz…)
*
Fac o introducere. …Adică a doua.
Azi sunt îmbrăcată într-o salopetă de blugi care pare că e luată pe dos, căci are cusăturile pe faţă.
Părul îmi stă oarecum. Gen arici prins între ulucile gardului.
Deci, cu acest aspect de fermier beut – am venit la şcoală.
Dar am fost simpatică şi zglobie iar Irinuka mă strigă Scăpărici.
*
Azi, pe lângă căutările clasice manon out, că îmi şi vine să pufnesc în râs de bucurie (de atâta out am ajuns să fiu cam in) avem patru dileme care ne captează atenţia. Mă rog, pe-a mea.
Dacă inspiraţia mea este ofilită, vă invit pe voi să le răspundeţi gugălitorilor, că e vineri şi vine uikendul deci n-avem altă treabă decât odihna. 😉
1. ma claxoneaza pe strada. OK. Înţeleg că ai vrea să te calce, direct?
2. cum se scrie o foaie de jurnal. Exact cum scriai şi foaia de caiet. Diferenţa, însă, e considerabilă: pe caiet bifai răspunsuri pentru profesoară, în jurnal punctezi întrebări către tine.
3. pareri despre cartea manon lescaut. “Manon Lescaut” este o carte mică, se citeşte repede, istoria e fluidă, are dialog şi accente romantico-dramatice.
Ceea ce trebuie să reţii din ea, dacă eşti femeie, e povestea de iubire, iar dacă eşti bărbat – doar faptul că Manon este un nume franţuzesc feminin.
4. cum trebuie sa fie perechea mea. Nu te cunosc, aşa că încerc un răspuns general. Trebuie să fie ca o pereche de pantofi de ăia, buni. Să se asorteze cu tine, să nu te strângă, să nu te bată, să nu aibă miros urât, să aibă calapod bun ca să nu calce într-o parte şi să fie uşor de curăţat, la o adică.
*
Atât am acum de scris. Sunt cuminte, că nu îmi stă părul bine. 🙂
Vă pup direct în frunţi, de uikend minunat vă doresc!
© 2024 Jurnalul lui Manon. is Proudly Powered By WordPress | Theme by The Cloisters
