Jurnalul lui Manon.

1. ce buzica se pune la luat motul.
La luat moțul se pune buzica a bună, de sărbătoare, asortată la botuțul cel nou, cu colagen.

2. oujyt.
Te grăbiși să tastezi out, dar sună bine, ca interjecție. Oujyt! 🙂

3. turnul babel localizare.
Orașul Babilon, dar trebuie să pornești de acum și să mergi cu spatele.
…Ăăă, ia cu tine încălțăminte rezistentă, ai de traversat niște veacuri.

4. de ce fugi fara sa ma imbratisezi.
Dacă voia să te îmbrățișeze, încremenea lipit de tine, nu fugea. Giz, parcă ești eu!

5. eter.
Al cincilea element. Care-s celelalte patru? Știi?

6. jocuri in care sa iti faci jurnal. (wtf?)
Eu zic așa: încearcă să îți faci un jurnal ÎN jocul “x și zero”.
Povestești despre ixurile care te sperie și ironizezi zerourile din jur din mulțime.

7. vreau sa am adrenalina. Corect. Simplu și la obiect.
Dacă o vrei secretată natural, fă bungee jumping.
Dacă o vrei sub formă de medicament, mimează un infarct.

8. s-a tuns. Lasă, că-i crește.
Anunță google-ul și dacă își lasă barbă, ca să-l dăm pe nemernic în urmărire generală.

9. cum se scrie in jurnal personal. La persoana întâi, cu referiri la cea de-a doua, care-ți mănâncă ficații.
De ex: Eu știu / Eu simt / Mie mi se / Deci nu mă / Căci da, eu pot / Dar nu vreau, încă, să.

10. moda in patul lui procust.
a) Dacă te referi la carte…Moda interbelică. Femei: pălărie mică, mărgele lungi, par scurt, stil bob, rochii trei sferturi, talie cazută, pantofi cu toc de 4 cm;
Bărbați: costum compus din jachetă, vestă și pantalon drept; trabuc și briantină. Parfum de Paris.
b) Dacă te referi la ceea ce am scris eu în jurnal, găsești și explicația în articolul respectiv.

11. manon de prim var. Încerc, timid, un înțeles… Dar nu-l găsesc.  (Ăăă… help?)
Late edit: Era cu diacriticele invizibile, măi, de aia nu înțelegeam. manon de primăvară. Mișto!

Îl văd cât de mult se frământă. N-o arată tot timpul, dar sufletul îi e ca o tiribombă. E îndrăgostit.

Ea îi spune să nu se grăbească. Ea aşteaptă să “îi vină” sentimentele. Ea are nevoie de timp, ca să-şi dea seama ce simte. Deocamdată are probleme de rezolvat. În fiecare zi, alta. Îl sună, să i se confeseze. Nu e nici prietenie tovărăşească, nu e nici relaţie. E struţo-cămilă.
Ea e un maldăr stâncos care se roteşte în jurul propriei axe. El este atras de misterul ei, care ascunde banalul cel mai pur.

Eu mă uit la poveste cu ochi de peşte, şi îi explic, lui:
Dragule, sentimentul nu se “construieşte”. El este, sau nu. Relația se construieşte.
Nu puteţi sări etapele doar pentru că duduia decide să facă inginerie din inefabil.
Îndrăgostirea nu ţine o veşnicie, iar defazarea sentimentală nu se ajustează ca cifrele – în Office Excel.
Această Ariadnă (păstrând proporţiile şi cu scuzele de rigoare pentru comparaţia deplasată, care jignește povestea originală) lasă, dâră, în urma ei, un fir… Ca s-o urmezi. Faza este că, la un moment dat, poate descoperi că firul acela i-a încurcat propriile picioare.
Atenţie, foarte probabil ca atunci când o “să-i vină” ei, o să-ţi “plece” ţie. Ca în gară la Lehliu.

*
Unii oameni iubesc cât o baltă, alţii, cât un ocean. De ce? Habar n-am.

Niciun paradox în faptul că cel care iubeşte cât o baltă ţine lecţii despre drămuirea sentimentelor.

*
Prognosticul meu, în situaţii de felul acesta, este rezervat.
… Din delicateţe am folosit un eufemism, ca să nu tastez cuvântul dezastruos.

Da. Începe anul universitar. Azi. (Dacă mănânc vreo literă nu ţineţi cont, mi-au degerat mâinile)

E bine să lucrezi într-o universitate. E şi mai bine ca acea universitate să fie cea pe care ai absolvit-o.
Să explic: Una dintre bucurii ţine de faptul că, în fiecare an, la 1 octombrie, eşti în curtea şcolii, cânţi Gaudeamus cu nasul în batistă şi retrăieşti momente splendide.
Da.
Aceste momente îmi răsfiră şi-mi împrăştie gândurile triste, şi simt că, preţ de trei minute, sunt absolut fericită.

Şi apoi, mai sunt şi copiii. Şurubeii ăştia adorabili, frumoşi şi dragi ce-mi sunt…
Ştiţi? Când îi văd adunaţi acolo, în fiecare an, eu le pup în gând părinţii. Părinţii sunt sfinţi. Iar mie îmi e dor de mama mea, care nu mai e lângă mine…
Aşa. Le pup, în gând, părinţii. Iar pe copii, direct în frunţi.

Aşa şi azi. Afară, curtea plină.

Le-am dat flori şi i-am spus fiecăruia în parte: “Bine ai venit!”
Şi poate că par prea serioasă, acum, când scriu, dar am ochii în lacrimi… Căci mă gândesc şi la sufleţeii care acum sunt trişti, cu visuri spulberate… Aşa că simt mult. Iar uneori, când simt mult mult, par rece.

Rece.
Azi, 1 octombrie, la ora 11, în Bucureşti, România, a fost un frig cumplit.
Ne-au cam îngheţat mâinile.

Inimile, însă, vă imaginaţi… Incandescente.
A mea, ruptă în două.

1 octombrie. Au venit copiii.

*

Sper ca luni să vă dau o veste bună. Sper că legea compensaţiei există.