Celor trei dragi, mustrare scrisă.
*
Vă complicați.
Faceți nod peste nod din firicelul ăsta de viață, care e scurt, ca un fitil de dinamită.
Înmuiați inima, ca un burete, în suferință, și vă agățați cu dinții de percepte, principii și alte bazaconii, uitând să vă bucurați de fluturii din plex.
Vreți totul. Acum.
Vânați, neobosiți, drobul de sare, și-i dați brânci să cadă, căci nu aveți răbdare să parcurgeți secundele eterne ale așteptării.
Vă scufundați, zbătându-vă, în nisipul mișcător al îndoielii și al spaimei de mâinele care nici nu a bătut la ușa azi-ului.
Ați uitat să vă gândiți la ceea ce simțiți.
Vă purtați trufaș dragostea – pe băț, ca steagul, și pretindeți o reciprocitate învelită în capitulare.
Vreți să fugiți, la greu, și uneori chiar vă urniți, uitând că, oriunde ați pleca, purtați cu voi și sufletul, și disperarea.
Suspinați cu o sinceritate ipocrită.
Refuzați obstinant să recunoașteți că viața nu trebuie călcată pe cap, deși vă amintiți că s-a întors și v-a mușcat, ca vipera, de atâtea ori.
Întindeți mâna către cel iubit, iar dacă acesta nu o vede – orbit de propriul tumult – îi aplicați corecții care lasă cicatrici.
Vă irosiți trăirile în goana după confirmări.
Vreți să altoiți o mlădiță din propriul univers pe cel de lângă voi, și numiți asta iubire, deși este tortură.
Bifați fugitiv câte o “mea culpa” cu orgoliul că “am avut curaj să recunosc” – uitând că scopul e “să fiu iertat”.
Presărați neliniști pe inima celui drag – ca sarea, pe rană.
Iubiți numai pentru voi. Ați vrea să levitați, netulburați, iar restul lumii să graviteze, satelit.
Eludați un adevăr elementar: iubitul / iubita înseamnă cel iubit, și nu neapărat cel care mă iubește.
Vă amăgiți.
Voi încă năzuiți că unic este sinonim cu ego.
***
Eu știu că am dreptate-n frazele puse mai sus. …Mă recunosc în acest “voi”.
