L-am cunoscut la un eveniment pe care îl organizăm în UNATC special pentru candidați – “Uși Deschise”.
E un tip slab, cu ochi căprui, călduți. Aspirant, evident, la statutul de student la Arta Actorului.
Cititor al forumului UNATC și al Jurnalului meu.
L-am susținut, moral, așa cum fac cu toți candidații, și i-am spus și lui că nu am nevoie de mulțumiri, aș vrea doar atât: la rândul său – să facă bine, altora. Dacă vei intra, aș vrea să îi ajuți pe cei mici, pe forumul UNATC. / “Daa!! De-abia aștept!”
A luat examenul de admitere.
Puteam să jur că nu va intra, deși omulețul mi-e simpatic.
Ne-am întâlnit azi, pe hol, să vorbim.
E vioi, extaziat, entuziast, încântat de primele zile ca student.
– Nona, Nona, am făcut, azi, un exercițiu interesant… Ca un fel de interviu. Ne-a filmat cu camera, și fiecare dintre noi a povestit despre viața proprie… A fost emoționant. Apoi ne-au întrebat cum vedem noi viața și cum ne vedem pe noi înșine peste zece ani.
– Și tu ce ai zis? Cum te vezi, peste zece ani?
– Păi… aproape toți au spus că ei se văd pe “scândură”, jucând… Eu am spus că mă văd făcând bine oamenilor, ajutându-i pe alții prin muncă de voluntariat…
…Moment în care viorile empatice din capul meu au încetat să cânte.
L-am privit drept în ochi, știind (fi-mi-ar antenele ale dracului să-mi fie!)… simțind ce-mi va răspunde:
– Frumos…Să-i ajuți pe alții… Pe alții, de exemplu, așa mici, ca tine?
– Da.
– Vrei să-mi dai o mână de ajutor, să moderezi forumul UNATC, să îi ajuți pe cei care au frici, așa cum ai avut și tu?
– Nu. Nu pot. Nu am timp. …Nici net.
– Felicitări, dragul meu. Nu vrei un loc pe Forum, dar ai câștigat unul – în Jurnal.
**
S-a mai pierdut un om, înainte de a intra în viață.
Să pun pariu că găsește net pentru a citi jurnalul? …Neah… N-am timp. E pierdut.
