Jurnalul lui Manon.

Erau în fața mea, pe trotuar, cele două femei. Îmbrăcate în haine negre. Nu era negrul ăla de doliu, ci acela gen ține mai mult la mizerie.
Aveau, împreună, cam șaizeci de ani și-un pic; de profesie nedefinită, cu studii medii și păr lung, strâns coadă de cal.
Lucrau, probabil,  într-un mediu care le obișnuise să-și țină departe vociferarea de pantelimon, dar nu le ucisese sămânța unei bârfe sănătoase.
O boscorodeau, indignate, pe cea de-a treia: Așa ceva… / Auzi, dar ea crede ca…? / Nu se poate!!!

Voiam să le depășesc. Însă trotuarul era blocat, într-o parte, de mașinile parcate-ntr-o fâznă, iar în cealaltă, de cele două supărate, care nu mergeau în șir indian, ci umăr la umăr, să aibă gura aproape de urechea vecinei.
Plictisită de ritmul anemic, zic să insinuez vocea mea gravă în ceafa celei din față, cu un pardon personalizat, ca să nu ajung acasă în miezul nopții.

Moment în care văd.
Doamna din stânga are pantalonii rupți în fund, pe cusătură. I se văd chiloții.
Jenant.

E groaznic să mergi pe stradă cu fundul la vedere.

Mă pregătesc, empatică, să o interpelez și să îi spun, discret, ca să știe femeia, să își acopere poponeața, să nu se facă de rușine.

…Dar în clipa în care deschid gura, o aud cum îi spune celeilalte: Dă-o-n pula mea, cu turta ei!

***

Ăăă…

Trebuie să-mi fac mea culpa…

…Deoarece…
…N-am mai scos niciun sunet. Recunosc, m-am blocat.

Așa că.

Am lăsat-o pe biata femeie să umble pe stradă cu curul dezvelit…
1. Pentru că e învățată cu expunerea.
2. Pentru că nu puteam risca să-mi iau și eu o turtă.

Am mai spus-o, parc-aş fi în anul morţii.
Am primit laptop, şoarecul aferent –  care e în formă de langustă, telefon LG Touchscreen de la fratele cel mic şi, aseară, un iPhone alb, de la fratele cel mare.
A, şi promovare, dar asta îl bucură mai mult pe tata, căci îl sun zilnic doar ca să îi aud râsul sănătos când îi spun: Auzi, măi, iubitul meu drag, tu nu ai pic de respect faţă de fiică-ta care e director? Vrei să te retrogradez, fi-ţi-ar Steaua a naibii, că pierde meci după meci? (Tata râde, cu râsul cel de fericire).

Mai am lângă mine şi copiii.
Şi am prietenii cititori, tot aici.
Lângă mine înseamnă direct în inimă. Familie.

Parcă aş fi în anul morţii, căci o singură persoană aproape că reuşise să mă spulbere. Mi-a citit jurnalul, m-a îndrăgostit folosind psihologia inversă, m-a făcut să mă simt worthless şi a dispărut în neantul din care a venit fără a-mi arăta un strop de respect printr-un elementar la revedere.
Justific în faţa voastră, acum, agonia pe care aţi remarcat-o în ultimele 5 luni de jurnal.

Lucrurile mici, avansarea, pe care nu le-am căutat, nu le-am cerut, oamenii din jurul meu, văzuţi sau necunoscuţi, toate astea m-au ţinut vie căci da, pot spune acum, credeam că o să mor. Şi, mai grav, nu mai dădeam doi bani pe viaţă.

Încă mă refac, încă port pe faţă vârsta de 50 de ani. Şi da, încă lupt să îmi recapăt lumina.

Sunt mulţi ca mine, în derivă, acum.
Femei şi bărbaţi.
Eu cred că vom fi bine, şi arunc în eter această convingere, pentru că pot să îi sprijin şi pe ei.

***

Acum, că am terminat cu drama parantezică, aş vrea să vă spun că aseară, când am venit acasă cu iPhone-ul, mi s-au strâns la uşă copiii, care l-au scormonit până în prăsele, să se bucure de el.
Eu eram fericită, privindu-i, ei erau fericiţi, jucându-se, iar fratele meu, care mi-a dat telefonul, era şi el bucuros de bucuria noastră. Nebuni frumoşi.

Ştiţi ceva? Nu cred că sunt în anul morţii.
Căci sunt absolut îndrăgostită. De acest in general care îmi aşază la locul lor bucăţelele de puzzle spulberate.

În Jurnalul lui Manon putem fi patetici, deci, iată:

Vă iubesc şi vă mulţumesc. Pentru speranţă.

Inima mea e la locul ei.

*

Aceasta a fost declaraţia mea… de avere.