Am mai spus-o, parc-aş fi în anul morţii.
Am primit laptop, şoarecul aferent – care e în formă de langustă, telefon LG Touchscreen de la fratele cel mic şi, aseară, un iPhone alb, de la fratele cel mare.
A, şi promovare, dar asta îl bucură mai mult pe tata, căci îl sun zilnic doar ca să îi aud râsul sănătos când îi spun: Auzi, măi, iubitul meu drag, tu nu ai pic de respect faţă de fiică-ta care e director? Vrei să te retrogradez, fi-ţi-ar Steaua a naibii, că pierde meci după meci? (Tata râde, cu râsul cel de fericire).
Mai am lângă mine şi copiii.
Şi am prietenii cititori, tot aici.
Lângă mine înseamnă direct în inimă. Familie.
Parcă aş fi în anul morţii, căci o singură persoană aproape că reuşise să mă spulbere. Mi-a citit jurnalul, m-a îndrăgostit folosind psihologia inversă, m-a făcut să mă simt worthless şi a dispărut în neantul din care a venit fără a-mi arăta un strop de respect printr-un elementar la revedere.
Justific în faţa voastră, acum, agonia pe care aţi remarcat-o în ultimele 5 luni de jurnal.
Lucrurile mici, avansarea, pe care nu le-am căutat, nu le-am cerut, oamenii din jurul meu, văzuţi sau necunoscuţi, toate astea m-au ţinut vie căci da, pot spune acum, credeam că o să mor. Şi, mai grav, nu mai dădeam doi bani pe viaţă.
Încă mă refac, încă port pe faţă vârsta de 50 de ani. Şi da, încă lupt să îmi recapăt lumina.
Sunt mulţi ca mine, în derivă, acum.
Femei şi bărbaţi.
Eu cred că vom fi bine, şi arunc în eter această convingere, pentru că pot să îi sprijin şi pe ei.
***
Acum, că am terminat cu drama parantezică, aş vrea să vă spun că aseară, când am venit acasă cu iPhone-ul, mi s-au strâns la uşă copiii, care l-au scormonit până în prăsele, să se bucure de el.
Eu eram fericită, privindu-i, ei erau fericiţi, jucându-se, iar fratele meu, care mi-a dat telefonul, era şi el bucuros de bucuria noastră. Nebuni frumoşi.
Ştiţi ceva? Nu cred că sunt în anul morţii.
Căci sunt absolut îndrăgostită. De acest in general care îmi aşază la locul lor bucăţelele de puzzle spulberate.
În Jurnalul lui Manon putem fi patetici, deci, iată:
Vă iubesc şi vă mulţumesc. Pentru speranţă.
Inima mea e la locul ei.
*
Aceasta a fost declaraţia mea… de avere.
Si eu te iubesc!Hug mare!si-un pupic stii tu de care!
Te pupa mami. 🙂
Am trecut prin “anul mortii” (si chiar a tinut un an), asa ca iti spun doar atat: desi nu pare, intotdeauna este lumina la capatul tunelului. Trebuie doar sa mergi inainte, poate nu o vezi tu bine, din cauza curbelor. Mda, nu m-am exprimat prea academic, dar ai inteles tu ce voiam sa spun 🙂 Te imbratisez, dar te si urechez un pic: cum adica nu mai dadeai nici doi bani pe viata?? Trebuia sa-i ceri… macar imprumut!!
Cand nu mai vrei, nu poti sa ceri. E istorie, acum, onitza. Pup. 🙂
foarte frumos….!
te pup, silviana!
Te iubesc si mi-e dor de tine de morrrrrrr!!!!
Inceteaza! Vrei sa ramai fara frunte, de la atata pupat? Eeee… 😉
:*
pup back.
nu m-a mai facut nimeni, pana acum, parte din familie! Da’ vad ca-mi place! Cred ca ” in general”-ul asta mi-a ancorat si mie inima, n-o lasa de izbeliste.
Asa, pui. 🙂
completare: brusc simt nevoia de diacritice! imi fac temele si revin 🙂
aceasta este declaratia mea de… prezenta: prieten cititor, prezent!
…inca in cautare de guma cu scortisoara, though…
pup! pe frunte zici? na!!! na ! na! na! na! na! na! na! na! na!
Lasa guma cu scortisoara, ca mi-a adus fratele meu cel mare, o tona! vino tu, sa te aduci pe tine (ajunseram de unde am plecat)
Te pup! Pe obrajorii aia vesnic rozalii. 😉
Prin anul mortii am trecut cu mult timp in urma… atunci mi-am pierdut o parte din suflet, din viata, din demnitate… o parte din mine. Au durat ani pana sa mai recuperez ceva. Am lasat intentionat negura sa se astearna peste acel an, insa n-am uitat, inca mai doare, iar teama isi mai arata coltii cateodata.
Acum e bine, e cald (in suflet) sunt aici si iti trimit cu mult drag o imbratisare stransa. Si doi pupici 🙂
Esti bogata si meriti 🙂
Da, va am pe voi aproape. Pup.
Love you back!!!