1. jurnalul unei frunze. Mda. Sunt o frunză. Am o existenţă efemeră. Tot ceea ce nu-i etern este zadarnic. Nimic nu este etern. …Frumoase vorbe, dar nu mă consolează.
Mă consolează faptul că mă compar, uneori, cu o picătură. O picătură dintr-un ocean. Am nostalgia plutitului pe ape (cred că de la legănatul vântului mi se trage).
Dar uite, sunt, totuşi, o frunză, şi în curând voi face singurul zbor din viaţa mea.
Da.
Şi mă mai consolează faptul că oamenii nu zboară înainte de a muri. Frunzele trăiesc mai putin, dar moartea lor vine întotdeauna în timpul zborului. La oameni asta se numeşte accident aviatic.
Deci e mai bine să fii frunză.
Trăieşti în anonimat, dar mori zburând. Fără întristare. Fără suspin.
2. blog despre nu ai sa ma mai vezi plangand pentru tine nicicand 2010. …Nu crezi că ar fi mai simplu să pui mesajul într-o sticlă pe care o să o arunci, apoi, în ocean?
Imi aminteste de “arta de a muri” a lui Eliade..
Tu ai ceva cu oceanul cum am eu cu inaltimile….imi dau acea senzatie de libertate. Deseori ma urc pe cate o cladire inalta si privesc cerul (uneori insorit alteori intunecat). Cand am noroc sa fie si insorit atunci este viiiiiiiis. Deci da, am pb. cu capul stiu dar ma plac asa cum sunt si cred ca ma mai place cineva…nu?
Cine ma place sa ridice mana SUS.
P.S. sunt administrator pe cea mai inalta cladire din complexul meu de cladiri.
P.S.2 la ora inchiderii ne vedem sus pe cladire :d
Sunt cu mana sus, da? Pup.
Imi plac copacii si frunzele lor cazatoare! Au culori spectaculoase la sfarsitul vietii, ele ies aurite(ruginite) din scena, in plina glorie manate de vant pe alei in fata oamenilor grabiti care le remarca prezenta.
Cat despre numarul 2 ar trebui sa ia aruncarea sticlei cu sentimentele ei ca pe o reprimare. 🙂
wow, biencutza… 🙂
Picătură. Da, dar picătura care schimba nuanța întregului. Este, de fapt, cea care are importanța cea mai mare.
Frunză. Nu doar atat, deoarece frunza zboară-n picaj, pe cand gândul nu.
Hmm! Dar io aci vorbesc despre efect. Efectul tău!
Ce scumpa esti si ce frumos scrii… 🙂
Off topic.
Ai fost ieri la premiera piesei mele? Nu te-am văzut. Dacă nu ai fost, poate a fost mai bine, că nu ai văzut prestația mea lamentabilă. Le-am stricat piesa, îmi pare atât de rău. Am ieșit din scenă cu un puternic sentiment al eșecului. Poate nu sunt făcut pentru asta, poate nu am ce căuta în această artă… Regizoarea mi-a zis că a fost ok, majoritatea au zis că am fost ok, chiar dacă nu extraordinar, dar eu simt că a fost îngrozitor…
Nu dispera, nu intotdeauna ceea ce simti tu este adevarat. Poate ca voiai mai mult de la tine. Incearca sa ai o discutie cu toti, sa stii clar ce si cum.
A fost un profesionist în sală care mi-a zis ca a fost varză cum am jucat, de la el am înțeles că am jucat penibil. Colegii de trupă ziceau că a ieșit bine, azi regizoarea mi-a zis că a ieșit superb rolul meu, dar ea nu e nici pe departe profesionistă. Colegii de trupă au fost mulțumiți de rezultat, toți zâmbeau în culise după și s-au dus să sărbătorească după, numai eu mă simțeam aiurea și nu m-am dus să sărbătoresc cu ei, că nu aveam ce. Apoi, ei erau tovarășii mei de lucru, prietenii mei, cum să am încredere în ei să îmi spună că sunt aiurea? Ei mă vor menaja, conștient sau inconștient. Eu am știut că am ratat la modul grandios totul înainte să îmi spună acel profesionist de asta. Iar el nu avea de ce să mă mintă, eu am încredere în judecata lui mai mult decât a tuturor colegilor de trupă, care nu sunt. Știi de ce cred că am simțit ratarea? Că am realizat că nu am pus din suflet pe scenă, că nu am trăit cu adevărat, ci mai tot timpul se simțea falsul. Destui oameni mi-au spus că nu e de mine această meserie, oameni dragi și oameni care îi respect, să mă apuc de altceva, deși eu chiar mi-am dorit asta mult și încă îmi doresc. Pe mine nu m-a mulțumit mai deloc cum am lucrat, cred că nici la anul nu o să intru la vreo facultate de teatru, dacă voi da, nu am cum să mă îndrept într-un timp atât de scurt. Acum însă sunt tare curios de ceva. Ai ajuns sau nu? Că eu nu te-am văzut.
Daca as fi fost acolo, as fi venit la tine, indiferent de ceea ce s-ar fi petrecut pe scena. Nu, nu am fost, evident ca nu.
Acest profesionist nu a urmat cursuri de actorie la nivel universitar, dar are o experiență îndulungată, de ani de zile, de aceea îl consider profesionist. El m-a văzut la repetiții în vară și a zis că a văzut un progres față de ce era atunci, deși și acum sunt varză, dovadă că pot învăța. Lauda aceasta mică a lui a contat mult, mi-a dat speranțe. Eu singur simțeam doar eșecul, pe când el, pe lângă eșec, a văzut și speranță…
Ca sa stie toatalumea:
1. Prahovean NU ne-a stricat piesa. In nici intr-un caz. Dimpotriva, a dat foarte fain pe scena. Mi-au zis asta oameni in simtul artistic al carora am toata increderea. Sunt foarte, foarte, foarte mandra de el si de toata echipa. (Si nu i-am zis ca a fost OK, i-am zis ca a fost super; big difference.) Iar daca ar fi fost cumva varza, categoric i-as fi zis.
Oricum, am primit toti foarte multe felicitari. Nu a iesit totul perfect, dar a fost frumos. Am simtit publicul emotionat; am simtit empatie. La povestea femeii abuzate (un monolog foarte dramatic din piesa) au fost multe sufletele stranse. Pe urma, mai aveam un personaj englez care trebuia sa vorbeasca stalcit romaneste si sa se incurce/sa caute in dictionar. Niste copilasi (ajunsi cam din greseal pe acolo) incepusera sa-i sufle cuvintele in romana, si eu ma gandeam “Wow, chiar a reusit sa-i faca sa creada ca e pe bune englez si nu vorbeste romaneste”. Uite, dupa chestiile astea iti dai seama…
Asa-zisul “profesionist”… don’t get me started. Am motivele mele sa cred ca omul vorbeste pur si simplu din invidie. Invidie din aia penibila. Sincer, daca Prahovean n-ar fi pus la suflet chestia asta, mi s-ar fi parut pur si simplu amuzant. In sfarsit… daca am ajuns sa fim invidiati insemna ca a iesit chiar mai bine decat credeam 🙂
Ete, Prahovean, QED!