Am trăit-o cu toții. Relația aia imposibilă, în care vedem cum ies scântei din sentimentele inflamate, cu lupte epuizante în care câștigă, șifonat, ba unul, ba altul, și cu despărțiri dese, căci războiul este pierdut, lamentabil, din start.
Cu întoarceri piruetă pentru a plonja într-o nouă spirală a dezastrului.
Știm, instinctiv, că nu e bine, simțim că urmează și mai răul.
Și persităm să sperăm, deși, în aceste cazuri, speranța devine viciu.
De ce?
De ce se întâmplă?
De ce lăsăm să ni se-ntâmple?
Pentru că.
↓
Se întâlnesc, uneori, doi oameni, care poartă în ei, la aceeași intensitate, preamultul de durere și nevoia de iubire.
Duc fiecare, în spate, un gheb al fostei relații care le-a distrus sistemul de coordonare, motiv pentru care sunt încă în genunchi, adunând cu grijă tremurată bucățile de inimă frântă.
În ochi li se citește nesiguranța, frica, groaza de tot ceea ce ar putea să însemne o nouă relație.
Au o nevoie adâncă, mistuitoare, flămândă, să primească, să ofere, au nevoie de transfer.
Au nevoie să se încarce, să se sprijine.
Instinctul lor de conservare este pe avarie, nu mai au ochi, să vadă, și antene – să detecteze faptul că celălalt e doar o altă persoană în nevoie, nu THE ONE-ul.
De asta intrăm ca boii în relația distructivă.
Cei doi oameni care s-au întâlnit pentru că simt la fel de mult nu au nevoie unul de altul, ci, fiecare, de altcineva.
Poposim, ca fluturii, ÎN câte un suflet ce plutește în derivă, exact ca al nostru.
…Și interpretăm coliziunea ca pe o contopire.
♥
Când inima ți-e sufocată de nevoie, în ce ungher al sufletului plin de frici găsești curajul de a spune: “Stop! Not again!” ???
…se iubesc de nevoie, se iubesc pe furis uneori, se vor unul pe altul ceea ce spera ca au nevoie, isi consuma dragostea si raman atarnati..undeva, de un fir, unul de altul..neavand curaj nici unul din ei sa spun Stop… se indragostesc pe parcurs de ideea de dragoste…au grija unul de altul, in schimbul sufletului necesar, celui adevarat..
se lupta, se zbat si devin fiecare celalalt, sufocandu-se insa incet …
Cum poti sa te rupi de-un om langa care ai trait atat? Cum poti sa traiesti singur? Nu mai stii. Va leaga o sfoara atat de subtire; daca unul din voi trage mai tare se rupe…
Cum sa traiesti singur, dupa tot ce-ati trait?.. fiecare pe cate un capat de leagan, pe care o margine de prapastie, fiecare pe buza abrupta, la o distanta perfect intinsa prin suflet.Daca trage mai tare vruunul,se pravalesc amandoi in gol, fara sa stie daca or sa zboare, daca or sa le creasca aripi pe drum, ori daca isi vor frange gaturile…
devine obisnunta, devine comod, devine durere cand vrei sa spui nu, cand iti doresti, dar sufletul nu are curaj…
“în ce ungher al sufletului plin de frici găsești curajul de a spune: “Stop!” ” ?…nu stiu. si eu incerc sa aflu asta..
A.
Splendid ai scris, IP de suflet…
.
Eu incerc sa nu mai caut curajul, si sa spun STOP cu toata puterea pe care ti-o da frica terifianta.
doamne de cate luni caut curajul asta…
stiu ca atunci cand am sa spun asta, inafara de golul teribil si singuratatea aferenta, nascuta din izolarea nascuta din relatia asta…va venii si usurarea..
Spune-o ! spune-o in numele nostru, al tuturor celor ca inca ne cautam cuvintele, si ne amestecam printre scuze.. fii fericita, cheama-l in gand. va venii… de doua ori in viata, cand am avut cea mai mare nevoie, l-am chemat in gand, cu tot sufletul si ardoarea de care eram capabila… a venit. pentru scurt timp.. dar a venit. si atunci devii bun..devii om bun, cu ochii vii si suflet curat…
Poate că, deși we know the drill, avem speranța nebunească a unei intervenții care să schimbe finalul. Să ne facă fericiții câștigători ai vindecării empirice. Instinctul de conservare funcțional ne ferește de orice: de bucurii, de trăiri intense, de viață in general… O spun de pe poziția cuiva care a greșit perfecționându-și ”sistemul de protecție”. Și pentru că spuneai de fluturi, ii prefer pe anteriorii ( palma pe gură), pe cei carora le dădeai foc pentru a le oferi șansa de a renaște. Așa ca, WTF, s-o facem again and again and again…
nu e chiar asa de simplu, anda…
Of! iti trimit imbratisari virtuale. restul live.
te pandesc maine pe coridoare. 😉
Da, inima omului are multe unghere, este înșelătoare, chiar eu cred că m-am ars de curând. Nu știu cât se potrivește situația de care vorbești acum cu a mea, dar pot să îți spun că cel puțin seamănă întrucâtva. Da, și doare, mai ales când știi că faci și altcuiva rău, care nu cred că merită. :’-(
am primit, azi, un mesaj pe mes, de la o fata, care mi-a scris asa: “nona, nu ma cunosti personal, dar de data asta ai scris despre mine…mi s-a facut pielea de gaina, citind…”
O fi o anume fată, la care mă gândesc eu?…
Sincer iti spun, nu stiu daca o cunosti. nici eu nu o cunosc.
Of, mami, uneori mă gândesc că ajungem să confundăm mult prea ușor sentimentele, unul cu altul, iar de asta ajungem să suferim, noi și alții. Distrugem prietenii frumoase, transformându-le în relații romantice sau încercând să le transformăm, sau prietenii frumoase în stare incipientă, pentru că suntem cum suntem… Uneori zic că nu e ființă mai proastă pe lumea asta ca omul… Păcat de noi, că putem trăi lucruri atât de frumoase în suflet și lăsăm să fie umbrite și stricate. Cine să ne mai înțeleagă, oare? :-/
bine punctat!
Ce sa spun,ai dreptate…Dupa o anumita varsta toti suntem oameni in nevoie.Si faptul ca ne proiectam dorintele si aspiratiile asupra unei alte persoane de la care pretindem sa ni le implineasca musai e o dovada de lipsa de maturitate si de inteligenta afectiva.Iesim dintr-o astfel de relatie cu si mai multe traume.In loc sa ne simplificam existenta,asa cum speram,ne adaugam singuri in spate poveri suplimentare.
da. asa e.
Da Manon, da. Ai perfecta dreptate si daca nu ne-am sti de-o viata as zice precum fata aia necunoscuta, ca mi s-a facut pielea arici citind depre mine si cosmarul meu din ultimii trei ani. De lupte frante si suturi in c.. sa ma ridic si sa merg mai departe, si sa nu ma uit in urma, si sa iubesc, si sa ma ofer, si sa ma pun pe ultimul loc … si…si…si…
Si uite-ma aici, acum, luptand inca, obosita, epuizata, devenita absolut transparenta si in cele din urma bolnava… bolnava de tot acest cumul si de lipsa de guts de a rupe definitiv, de a nu cadea prada again propriei mele incapacitati, stupiditati.
Si ca sa fac rezumatul unei relatii de trei ani = o absoluta, clara si nejustificata pierdere de nervi, ficati si Timp.
That’s my life … that’s all.
Stiu, Iulia. 🙁
Sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le-am citit pana acum, in acest jurnal.
Si cat sunt de adevarate…
Pentru mine nu sunt cele mai frumoase, stii cum e, devine important ceea ce te atinge direct… Cum spuneam, am trait-o cu totii… Te pupa mami.
[…] Stop. Not again! […]