Jurnalul lui Manon.

Unu. Căutase cineva, pe Google, un răspuns la Cum să subjugi bărbatul…
Şi a ajuns în out-ul lui Manon.

Doi. Draga de Adriana – mobilizată de articolul I am a dog person – s-a gândit să îmi dea şi ea un brânci în YouTube.

Deci Trei. Pot răspunde la Cum să subjugi bărbatul, folosind YouTube-ul.

Iată:
(link) Bărbatul se subjugă numai când îi ţii inima în palmele sufletului tău.

Se întâmplă ca, uneori, cei dragi să îţi dea un brânci în YouTube, pe nepregătite.

– Măh (zici tu), n-am chef, azi…
– Trust me, o să-ţi placă…
– Giiz, asasinule…

**
M-a tocat, ieri, G., până când am dat click pe link, cu el de faţă, ca să fie sigur că mă uit.
E vorba de o formaţie care are toate videoclipurile făcute altfel. …So what?

Am boscorodit, privind forţat, cu atitudine de sictir în ochi, până când m-a prins.

M-a prins, da, imaginea.

**
Sunt dragă unora dintre voi, aşa că vă dau brânci şi vouă, pe nepregătite, în YouTube. 😉

Uneori merită.
Căci da, întăresc AICI ceea ce am scris în titlu.

Cum e? 🙂

1. sa ramanem prieteni sau deloc. Eu zic să rămâneţi deloc. Deocamdată.

2. inchide usa pune latul,azi nu mai vin acasa. Aşa. …În caz că mă răzgândesc.

3. cum se scrie aut. Trimiţi în corner un “o” şi şutezi spre tribună “a”-ul.

4. caut scrie stilou special pt sterge. Mişto. Eu caut vopseşte trafalete special pt. curăţă.

Erau în fața mea, pe trotuar, cele două femei. Îmbrăcate în haine negre. Nu era negrul ăla de doliu, ci acela gen ține mai mult la mizerie.
Aveau, împreună, cam șaizeci de ani și-un pic; de profesie nedefinită, cu studii medii și păr lung, strâns coadă de cal.
Lucrau, probabil,  într-un mediu care le obișnuise să-și țină departe vociferarea de pantelimon, dar nu le ucisese sămânța unei bârfe sănătoase.
O boscorodeau, indignate, pe cea de-a treia: Așa ceva… / Auzi, dar ea crede ca…? / Nu se poate!!!

Voiam să le depășesc. Însă trotuarul era blocat, într-o parte, de mașinile parcate-ntr-o fâznă, iar în cealaltă, de cele două supărate, care nu mergeau în șir indian, ci umăr la umăr, să aibă gura aproape de urechea vecinei.
Plictisită de ritmul anemic, zic să insinuez vocea mea gravă în ceafa celei din față, cu un pardon personalizat, ca să nu ajung acasă în miezul nopții.

Moment în care văd.
Doamna din stânga are pantalonii rupți în fund, pe cusătură. I se văd chiloții.
Jenant.

E groaznic să mergi pe stradă cu fundul la vedere.

Mă pregătesc, empatică, să o interpelez și să îi spun, discret, ca să știe femeia, să își acopere poponeața, să nu se facă de rușine.

…Dar în clipa în care deschid gura, o aud cum îi spune celeilalte: Dă-o-n pula mea, cu turta ei!

***

Ăăă…

Trebuie să-mi fac mea culpa…

…Deoarece…
…N-am mai scos niciun sunet. Recunosc, m-am blocat.

Așa că.

Am lăsat-o pe biata femeie să umble pe stradă cu curul dezvelit…
1. Pentru că e învățată cu expunerea.
2. Pentru că nu puteam risca să-mi iau și eu o turtă.

Am mai spus-o, parc-aş fi în anul morţii.
Am primit laptop, şoarecul aferent –  care e în formă de langustă, telefon LG Touchscreen de la fratele cel mic şi, aseară, un iPhone alb, de la fratele cel mare.
A, şi promovare, dar asta îl bucură mai mult pe tata, căci îl sun zilnic doar ca să îi aud râsul sănătos când îi spun: Auzi, măi, iubitul meu drag, tu nu ai pic de respect faţă de fiică-ta care e director? Vrei să te retrogradez, fi-ţi-ar Steaua a naibii, că pierde meci după meci? (Tata râde, cu râsul cel de fericire).

Mai am lângă mine şi copiii.
Şi am prietenii cititori, tot aici.
Lângă mine înseamnă direct în inimă. Familie.

Parcă aş fi în anul morţii, căci o singură persoană aproape că reuşise să mă spulbere. Mi-a citit jurnalul, m-a îndrăgostit folosind psihologia inversă, m-a făcut să mă simt worthless şi a dispărut în neantul din care a venit fără a-mi arăta un strop de respect printr-un elementar la revedere.
Justific în faţa voastră, acum, agonia pe care aţi remarcat-o în ultimele 5 luni de jurnal.

Lucrurile mici, avansarea, pe care nu le-am căutat, nu le-am cerut, oamenii din jurul meu, văzuţi sau necunoscuţi, toate astea m-au ţinut vie căci da, pot spune acum, credeam că o să mor. Şi, mai grav, nu mai dădeam doi bani pe viaţă.

Încă mă refac, încă port pe faţă vârsta de 50 de ani. Şi da, încă lupt să îmi recapăt lumina.

Sunt mulţi ca mine, în derivă, acum.
Femei şi bărbaţi.
Eu cred că vom fi bine, şi arunc în eter această convingere, pentru că pot să îi sprijin şi pe ei.

***

Acum, că am terminat cu drama parantezică, aş vrea să vă spun că aseară, când am venit acasă cu iPhone-ul, mi s-au strâns la uşă copiii, care l-au scormonit până în prăsele, să se bucure de el.
Eu eram fericită, privindu-i, ei erau fericiţi, jucându-se, iar fratele meu, care mi-a dat telefonul, era şi el bucuros de bucuria noastră. Nebuni frumoşi.

Ştiţi ceva? Nu cred că sunt în anul morţii.
Căci sunt absolut îndrăgostită. De acest in general care îmi aşază la locul lor bucăţelele de puzzle spulberate.

În Jurnalul lui Manon putem fi patetici, deci, iată:

Vă iubesc şi vă mulţumesc. Pentru speranţă.

Inima mea e la locul ei.

*

Aceasta a fost declaraţia mea… de avere.

1. poti relua relatia daca ramanem amici
A-ha! Înţeleg că voi aţi terminat-o definitiv, şi că îi dai oblăduirea să reia relaţia cu fosta. Condiţia ta este ca el să rămână amic cu tine. Deci tot sub control vrei să îl ai. Nasol.

2. scrie ceva despre tine
Jurnalul lui Manon.

3. cartierul dristor
Auzi, dacă tot cauţi pe google cartierul Dristor, când îl găseşti, salută-i şi pe foştii mei vecini. Şi, dacă nu cer prea mult, vezi şi tu cât mai costă roşiile în piaţa Râmnicu Sărat.

4. poezie mintindu-ne cu guri care prefac
Deci efectiv mă scarpin în cap. M-aş lega de poezie, dar n-am inspiraţiune; m-aş lega de prefac, dar aş da în gât nişte persoane… Mai bine mă leg de guri, la singular. Auzi, când gura ta vorbeşte, e la fel de incoerentă precum degetul tastator?

5. te imbratisez
Da. Am mare nevoie.

6. cum sa subjugi barbatii, cum subjugi un barbat
Femeie, tu ai o problemă. Vrei sa-i subjugi pe toţi, sau doar pe Costel? Rămânem la Costel, şi zic aşa: nu încerca să îl subjugi, că nu poţi, are palma grea. …Dar cred că ştii, deja, asta, de răbufnişi în motorul de căutare.

7. mersul cu ochii inchisi
Dacă te referi la părăsirea patului în timpul somnului și la executarea unor acte coordonate de care individul în cauză nu-și mai amintește la trezire, e somnambulism.
Dacă eşti îndrăgostit, se numeşte orbire temporară, caz în care memoria reţine traumele.

8. cum se scrie cea de-a doua
Ei, cum se scrie… Se scrie amantă.

9. jurnal sa scris pentru tine
Corect. Deci Jurnalul sa scris împreunat, ca să nu se piardă iubirea prin liniuţe de despărţire.

10. ce inseamna pupicul pe frunte?
Bună întrebare. Înseamnă că persoana care te pupă îşi piteşte nevoia de afecţiune sub o atitudine părintească.

Mă activai timid, și eu, și urticaria. De la piper.

Așaa…

Ridic acest pahar în fața voastră, ca să închin…
Rectific.
Ridic acest pahar în fața voastră ca să vi-l arăt, că-l spărsei din greșeală. Și mă închin a doamne-ajută – că nu se prăvăli să-mi rupă ceva pe la picioare.
Mna. S-a dus dracu filosofia și am ucis momentu’, că voiam să vi-l arăt nespart. Era jumate plin cu apă, si jumate gol, și voiam să vă întreb, voi cum îl vedeți, optimist sau semigol? Da-l spărsei. Nu-i nimic, mai am unul, ăla e micuț, așa că o să beau apă cu cana și las exemplificarea pentru altă zi.

Am făcut o tocăniță de ciuperci, pe care deja o detest. Am pus piper în ea. L-am pus pe tot. Din greșeală, că n-aveam chef de gătit.
Acum mă mănâncă pielea iar stomacul stă, supărat, cu mâinile în șold și îmi urlă în beregată asasino sinucigașă!

M-a sunat, în timp ce suflam în mâncare, și aia mică. Tot din greșeală. E departe, nu ne vedem cu anii, dar de fiecare dată când vorbim, râde așa, ca nebuna, că cică eu sunt comică.
– Ce faci?
– Ciuperci.
(Râde hohotit. Eu, serioasă)
– De ce râzi, drac mik?
– Ești așa de haioasă… Auzi la ea, “ciuperci”.
(Puteam eu să dezamăgesc fata și să mă prezint așa epavă nehaioasă cum mă aflu în această sfântă duminică? Nu. Așa că am tăcut ca peștele, că aia mică râde și când tac).

De fapt, ce voiam eu să vă spun? A, da. Voiam să vă spun că de câteva zile scriu în zig-zag pentru că simt că îmi moare inspirația, de la autocenzură.

De aia pusei și titlul – piperuș, ca să pară articolul haios și să citiți propoziția mascată de mai sus, aia cu zig-zagul.

Eu sper să îmi revin.

Mă duc acum la duș, parcă văd că iar alunec pe gresie, gizăs, am zile în care caut cu lumânarea accidentul…

Doamne-Ajută!

Manon Out.

*

P.S., că mă întorsei din drum, că n-are ce să îmi mai meargă rău azi:
A dat un nene căutare pe google – demonu manon, și goagălu îl trimise în out. Din greșeală.
Nenea, să știi că nu găsești demonul aici. Dar dacă insiști, îți dau un brânci pe gresie, să te luxezi în locul meu. N-ați căuta și voi cele zece porunci pe google, ferit-a sfântu’!…

– !UN …Nu mai vreau.
Nu mai duc.
Nu vreau să explic abisuri egocentrice.
Nu pot scana creiere modificate chimic.
Nu pot să îți dau speranță, căci te viciezi.
Nu vreau să-ți șterg lacrimile, căci te încarci.
Nu vreau să te ridic, căci fugi spre pierzanie.
Nu vreau să-mi pui întrebări care sunt adresate altcuiva.
Nu vreau să dau răspunsuri care sunt așteptate din altă parte.
Nu vreau să te liniștesc, căci îți vei apleca spinarea ca să scuipi pe demnitate.
Nu vreau să te ajut să renunți la tine pentru a-l trezi pe el, un suflet mort.

Pauză.

– Te doare?
– Da.
– Cât?
– Tot.

Pauză.

– Bine. Spune-mi. De la capăt. Promiți că de data asta înțelegi?
– NU!

Sunt online. Am descoperit melodia asta. Nu e rea deloc.

Despre ce vorbim azi?

Despre ce vreți voi să scriu?

O privesc aşa, cu pupila dilatată, căci e o prezenţă absolut dezagreabilă din toate punctele de vedere, ceea ce, pentru mine, este echivalent cu bezna minţii.

Face lista. Strânge oamenii. Va fi, undeva, în Bucureşti, marţea viitoare, o adunare politică. Iar oamenii de pe listă vor primi 50 de lei pentru a se aduna turmă şi pentru a striga la comandă: Huoo!  Jos! şi Sus!

Mă doare stomacul, de la silă. Mă uit la noaptea umanoidă care dă telefoane, cu febrilitate, în faţa mea, şi întreb alb: Ce partid?
Aud ca printr-o pânză de cort: Ce contează? Bani să iasă!

Da. Bani să iasă.
Da. Atunci tot ei să înlocuiască şi ceea ce, pe vremuri, era ridicat în slăvi – iar acum a devenit anacronic şi vetust: caracterul.

**
Privesc, cu pupila dilatată, la întunericul biped ce se agită în faţa mea. Îşi adună fraţii întru întunericeală.

Nu va căuta – căci nu va dori să afle – niciodată sensul cuvântului incoercibil.